Broaștele

Haide să privim lucrurile din punctul de vedere al batracianului. Parabola sună așa: broasca sare dacă e aruncată direct în apă clocotită; în schimb, dacă încălzim apa suficient de lent, creatura nu mai încearcă să scape, nici măcar atunci când temperatura ajunge s-o omoare. Acum, înainte să vedem ce mecanism duce la acest final tragic, poate ar trebui să spun de ce experimentul în sine este relevant. Ce interes ar fi în povestea unui animal inferior și fără rațiune, limitări naturale care-l fac incapabil să scape dintr-un scenariu stupid? Ei bine, povestea nu e adevărată, nu în sens științific, cel puțin. E adevărată, eventual, ca fabulă. În realitate, în niciunul din cazuri broasca nu tolerează placidă schimbările în rău. Oamenii par mai degrabă predispuși la asta, în calitatea lor de cetățeni, de subiecți ai unui mediu politic sau economic. Iar explicația, din punctul de vedere al ”broaștei”, ar fi asta: animalul nu percepe mediul în sine, la modul absolut. Nu-l vede ca sistem, ca lanț de cauzalități, apa care e încălzită provocând temperatura care omoară. Mediul e perceput doar relativ, în efect; se vede doar ce se schimbă de la momentul imediat anterior. Prin urmare schimbarea suficient de lentă este tolerată, indiferent cât de rău ajunge în final situația. În fiecare moment agravarea este suficient de mică, prin comparație cu momentul imediat anterior, încât cel puțin să nu fie motiv de alarmă, atunci când nu e încadrată direct la capitolul normalitate.

E deja o tradiție… Ah, stați puțin, să mai fac o paranteză. Știu că e un lucru minor, dar tot articolul este despre lucruri minore. Recitiți enunțul: ”e deja o tradiție”… ați remarcat contradicția de termeni? Ar fi trebuit să pun ghilimele, desigur. Dacă e *deja* înseamnă că la un moment dat n-a fost, și momentul e relativ apropiat. Ne-am obișnuit într-atât de mult cu unele stări de lucruri încât am ajuns să le considerăm automat ”tradiționale”, iar termenul are un efect calmant. E asociat cu popor, națiune, bunici, voievozi, sarmale, munți, râuri, ramuri și alte cuvinte care sună frumos, nu știm exact de ce. Prin urmare, dacă e ”tradiție” atunci e de bine, nu?, sau măcar nu e așa grav încât să sărim în sus. Uite-așa concetățeni de-ai noștri descoperă tradiții anti-semite, tradiții care îi fac să lăcrimeze după dictaturi trecute[1], corupția politică se pare că e și ea tradițională și, periodic, publiciști și politicieni ne explică cât de ciudată e obsesia unora împotriva ei. Și alte tradiții de același fel apar anual. Acestea fiind spuse, revin:

Există deja o tradiție (cu ghilimele) a legilor controversate adoptate, eventual prin OUG, în preajma sărbătorilor. Adică atunci când interesul cetățenilor privind chestiunile publice, și-așa minor, cedează cu totul asaltului de mâncăruri, desigur, tradiționale. Nu pare foarte grav, oricum, pentru că exista deja și o tradiție a legiferării curente prin OUG-uri. Că unele sunt emise în momente în care publicul e și mai puțin preocupat decât e de obicei, ce mai contează? E poate ceva rău, dar o schimbare mult prea mică cât să îngrijoreze. Tot la capitolul trivialitate trecută cu vederea a intrat și OUG nr. 110, privind conducerea SRTV. O chestiune măruntă apărută în contextul unui conflict partizan în USL, alianța de guvernare – știre majoră în presa noastră, după tipic. Iată despre ce vorbesc:

În situaţia în care plenul Camerelor reunite ale Parlamentului nu se întruneşte din lipsă de cvorum legal, birourile permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor numesc un director general interimar al societăţii, pe o perioadă de 60 de zile.

Ce avem aici, de fapt? În primul rând, fondul acestei prevederi este clar înafara legii fundamentale. Există încă din 1994 o decizie a Curții Constituționale care spune că nu se poate delega niciunui grup de parlamentari atribuțiile instituției în sine, și că organele interne ale parlamentului, cum sunt și birourile permanente, nu pot funcționa autonom față de instituție. Dar și mai flagrantă, și cu mult mai gravă, este altă încălcare a constituției, cea extrinsecă. Prevederea legală modifică într-un anumit mod și privință modul de funcționare al parlamentului. Or, instituțiile fundamentale ale statului sunt exceptate explicit de la reglementarea pe calea OUG-urilor. Un singur aliniat, două încălcări ale Constituției, din care una foarte gravă. Pe baza precedentului, un guvern va putea reglementa similar modul în care parlamentul adoptă o moțiune de cenzură, de exemplu. Poate sună a exagerare, acum – însă după încă vreo două trei episoade similare va părea ceva lipsit de motive de alarmă, dacă nu chiar natural.

Mai ales că premierul Ponta a recunoscut că nu e vorba de accidente, ci recursul la OUG-uri reprezintă o tactică deliberată ca să nu mai fie, îl citez, ”blocat” la Curtea Constituțională. O candoare surprinzătoare la un om care are o relație atât de ostilă cu adevărul; o candoare justificată, însă, de lipsa aproape completă de reacție. Acum șase ani, de exemplu, ar fi fost de neconceput ca un premier să pună în practică, ba chiar să admită public, un plan sistematic de ocolire a arbitrului constituțional, dar șase ani e un interval prea lung pentru memoria speciei. Mai ales, de asemenea, că puterea USL are un precedent foarte încurajator, și echivalentul unei arme secrete. Astfel, în vara lui 2012, cel puțin, n-am mai avut o creștere lentă a temperaturii mediului politic, ci una explozivă. Succesiunea actelor ilegale și ilegitime a fost atunci suficient de rapidă încât au îndeplinit ultima condiție care definește o lovitură de stat, mai precis, un așa numit self-coup[2]. Faptul că și atunci reacția internă[3] a fost relativ timidă și cu siguranță restrânsă s-a datorat, cum spuneam, unui… factor particular, nomen odiosum. Unul care sfidează chiar metafora articolului. Nici măcar într-un experiment mintal autorii n-au reușit să găsească un motiv pentru care broasca aruncată în apă fiartă ar considera că există ceva mai important decât să sară imediat de-acolo, că merită să fiarbă pentru – sau mai precis, împotriva – oricui. Cum spuneam, broaștele sunt animale mult prea inferioare ca să aibă asemenea obsesii. Iraționalitatea apare doar la animale cu rațiune. În 2012 guvernul Ponta a putut să folosească un OUG pentru a modifica anti-constituțional prerogativele CCR, profitând imediat de asta, în timp ce reacția internă a fost, în bună măsură, sub forma ”e doar o dispută partizană, nimic grav”. În acest caz este de înțeles de ce acum precedentul este folosit în cazuri mai mărunte, întărit până când devine – nu-i așa? – ”tradițional”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro