Bule, scriitori vii şi bucurii pentru copii

Se discută tot mai mult în ultima vreme (mai ales în mediul virtual, dar şi în cel real, prin intermediul unor investigaţii tematice precum cea găzduită de numărul de săptămâna trecută al Dilemei Vechi) despre educaţie şi despre sistemul de învăţământ românesc (eu mă voi referi în acest articol în special la cel preuniversitar). Se scrie destul, cu nervii întinşi, mai informat sau mai urechist, mai interesat sau mai idealist. Şi e foarte bine că se întâmplă aşa. Pentru observatorii lucizi devine tot mai limpede că sistemul de educaţie tinde să capete profilul elefantului din cameră, că discutabila sa eficienţă atrage tot mai mult privirea opiniei publice care nu mai este dispusă să-i accepte rolul de dinozaur sacru.

Pe de altă parte, eranormal ca,într-o lume complicată şi tot mai solicitantă, să prindă viaţă şi să aibă succes o piaţă a soluţiilor seducător de simple, indiferent care ar fi problema ce se doreşte a fi rezolvată. Într-un mediu suprasaturat de informaţie, de contradicţii şi de dileme paralizante, este pur şi simplu imposibil de rezistat ideii că există rezolvări la îndemână şi că tot ceea ce ne lipseşte este inteligenţa necesară pentru a le identifica şi voinţa de a le implementa. Aceasta este rădăcina psihologică a succesului diferitelor meme ale salvării instantanee, de la ceaiurile-panaceu la algoritmul pentru succesul garantat în dragoste. E un fenomen vechi prin manifestări, nou însă prin dimensiuni şi ar merita o discuţie separată şi o analiză profundă. Nu trebuie aşadar să ne suprindă că, în materie de educaţie, acest tip de soluţii nua întârziat, la rândul lui, să se contureze. În restul articolului, mă voi referi în special la acea familie de idei pe care le voi încadra sub numele de “mitologia bucuriei copilului”. Apar în multe forme şi varietăţi, dar au toate în comun ideea de bază că un copil care se va bucura de activităţile de învăţare din clasă este un copil care va realiza cu mult mai mare succes obiectivele pedagogice, ba, mai mult, va fi un copil care va realiza achiziţii durabile şi inalienabile.Mă voi referi strict la această idee, deşi există multe alte meme care vin la pachet şi care ar merita fiecare în parte o analiză critică (mitul[1] stilurilor de învăţare, al copilului genial din naştere şi iremediabil stricat de şcoală, al vocaţiei care “se află mereu acolo” şi care trebuie doar descoperită, mitul organicist al întrepătrunderii metodei pedagogice cu abilităţile înnăscute ale elevului, al receptivităţii neîngrădite a şcolarului etc).

Oricât ar fi cineva de implicat administrativ şi sentimental în sistemul de educaţie (aşa cum se întâmplă să fiu eu), i-ar fi greu să nu observe şi să nu recunoască faptul că, adeseori, el reprezintă realmente un mediu arid în care cu greu înfloreşte ceva ingenuu şi durabil. Ar merita purtată o discuţie serioasă despre sistemul de titularizare care încurajează mai degrabă lenea intelectuală şi indolenţa decât performanţa şi, de ce să nu o spunem, corupţia. Sistemul actual de titularizare ţine departe fiecare an, zeci (sute?) de profesori tineri şi promiţători. Despre mine susţin fără dubii că aş fi o variantă mai bună a mea dacă aş profesa într-un mediu mai pronunţat concurenţial. Ar merita de asemenea realizate studii serioase despre cum un procent dureros de semnificativ al profesorilor români pur şi simplu nu mai citesc şi nu se mai informează, devenind astfel reticenţi faţă de manifestările oricărei inteligenţe vii şi curioase, închizându-se într-un conservatorism steril şi sterilizant. Ar merita vorbit şi despre sistemul de examene şi despre cum ele au devenit aproape singurul element motivant pentru elev în timpul anilor de şcoală. Aş aminti faptul că, în continuare, figura tutelară a sistemului rămâne profesorul de tip “fogger”(“înceţoşător”), pentru a folosi un termen al filosofului Robert Solomon: fogger-ul este cel pentru care lucrul de care se ocupă este prea complex şi prea profund pentru a fi descris în termeni riguroşi şi pentru a fi prins în cadrul unor strategii de ameliorare. Toate acestea sunt probleme reale, profunde şi serioase care vor trebui rezolvate în viitor, cu cât mai repede cu atât mai bine.

Desigur, în jurul elefantului defilând tot mai irelevant si mai împleticit, au apărut imediat cei ce livrează soluţii “cu adevărat pedagogice” şi care le spun părinţilor tot mai confuzi şi mai vulnerabili, exact ceea ce vor să audă. Inevitabil, cei care vând (la propriu şi pe bani mulţi) astfel de soluţii îşi imaginează că trebuie să demonizeze sistemul public de educaţie, creionat sumar şi îmbrăcat în hainele adversarului convenabil şi dispensabil, ale răului malign care trebuie extirpat.Folosind tipologia lui Solomon, aş spune că figura reprezentativă a acestui mediu este “facilitatorul” (the facilitator), adică omul care este convins că orice problemă este rezolvabilă prin aplicarea unor algoritmi la care “oamenii sistemului” nu au, în mod fatal, acces. Desigur, criticile venite dinspre acest mediu sunt utile şi adesea corecte. Iritantă este lipsa de nuanţe şi imposibilitatea de a porni un dialog fertil pentru toată lumea şi, în primul rând, pentru elev. Până la urmă, a spune că accesul copiilor la învăţare este împiedicat în mod conştient şi cinic de o clică de conspiratori mediocri, interesaţi doar de perpetuarea unui sistem anti-meritocratic şi a face din presupusa clică singurul factor relevant pentru eşecul elevului român este fals şi dureros pentru nu puţinii dascăli care realmente sunt buni profesionişti şi dedicaţi meseriei lor.

Interesul meu de pedagog nu este să înlocuiesc o mitologie cu alta, să substitui narativa “şcolii serioase, ca pe vremuri” cu mitologia organicistă a “vocaţiei şi afirmării neîngrădite”. De fapt, susţin fără ezitare o şcoală firească, în care bucuria să fie o experienţă comună, în care elevii să nu mai fie daţi afară din săli pentru că “au râs”, în care învăţarea să fie asociată cu jocul şi cu libertatea. Dar mă întreb: va aduce asta rezultatele profunde şi durabile pe care ni le dorim? În acest punct sunt ceva mai sceptic. Şi pentru a-mi justifica scepticismul, am să relatez câteva dintre experienţele de la catedră (şi nu numai) care l-au generat.

Bucurie, haine grele….

Sunt profesor de ştiinţe socio-umane la un liceu de artă. Elevii mei dau masiv bacul la disciplina Logică, argumentare şi comunicare şi aproape deloc la celelalte discipline socio-umaniste (nu detaliez aici motivele pentru care se întâmplă aşa, dar sunt motive strict pragmatice). Asta îmi permite să am ore mai relaxate şi mai deschise la celelalte obiecte predate (printre care psihologia şi filosofia), să fac din bucurie şi participare o experienţă comună în orele mele. Folosim cărţi, materiale video, internet, utilizăm metode interactive, discutăm, dezbatem, pe scurt, ne bucurăm de ore. Mi s-au spus multe lucruri frumoase despre orele mele, am văzut adeseori implicare şi interes. Şi, cu toate acestea, puţini, foarte puţini elevi continuă, la finalul unei astfel de ore, efortul depus acolo. Mult mai des am văzut ceea ce eu numesc “efectul Teleenciclopedia”. Adică acela care te face să închizi televizorul după un episod electrizant şi să revii resemnat la cenuşiul de dinainte, în care precedenta electrizare nu are nici un rol, din care ceea ce ai aflat sau ai simţit a fost respins ca o bacterie peste care a trecut antibioticul realităţii.

Am fost invitat de mai multe ori să vorbesc unor liceeni (dar şi studenţi) care nu erau ai mei şi să entuziasmez sala, s-o fac să freamăte de bucurie şi curiozitate. N-am uitat niciodată să-mi dau datele de contact în speranţa că voi continua, măcar cu unii dintre ei, ceea ce începusem acolo. Mărturisesc că extrem de rar mi s-a întâmplat ca cineva din auditoriu să mă mai contacteze. Îmi amintesc acum recenta întâlnire a elevilor mei cu paleoartistul Eduard Olaru, o întâlnire absolut extraordinară, după care aş fi putut jura că cel puţin jumătate dintre ei se vor pasiona de evoluţia umană şi de paleoartă. Însă, nu. Din păcate, nu.

Am citit în numărul de săptămâna al Dilemei vechi mai multe opinii ale unor intelectuali de marcă (majoritatea, scriitori) care par să creadă mai toţi că elevii pot fi îndreptaţi spre lectură printr-o cultivare temeinică a plăcerii de a citi şi prin contactul repetat cu scriitori încă în viaţă, care să pulverizeze maligna asociere din mintea elevului a scriitorului cu individul mort şi irelevant. Nu contrazic nici această idee şi o susţin de asemenea (am făcut-o şi până acum, inclusiv cu activităţi cât se poate de concrete), dar mă îndoiesc că efectul ei va fi pe cât de extins se speră. În ultimii ani, am organizat sau am participat la numeroase lansări de carte sau întâlniri cu scriitori cât se poate de vii şi de şarmanţi. Le-am anunţat de fiecare dată elevilor mei (şi ai altora), iar unii dintre ei chiar au venit. Destul de puţini. Dintre aceştia, şi mai puţini au revenit, deşi le-a placut mult, după cum i-am simţit şi mi-au mărturisit („ce finuţă e…” mi s-a spus despre Ana Barton… „ e genial omul”, mi s-a spus despre Radu Paraschivescu şamd). Nu pot bănui decât „efectul de teleenciclopedia”.

De asemenea, nu-mi închei aproape niciodată o oră de curs fără să recomand cărţi sau fără să ma ofer chiar să le împrumut. De prea puţine ori mâinii mele întinse i se alătură una care cere.

Pot continua indefinit exemplele, dar cred că m-am făcut înţeles. Nu-mi pot reprima impresia că, de multe ori, în spatele bucuriei, se află o inerţie neagră care o împiedică să rodească. Susţin fără vreun dubiu cultivarea plăcerii lecturii, a întâlnirii cu oamenii vii şi fireşti care fac cultură, cultiv fără reţineri bucuria învăţării. Sunt mândru că mă aflu printre profesorii pe care uneori elevii îi caută şi în afara orelor de curs pentru a-i asculta. Nu cred că există compliment mai frumos pentru un profesor. Dar întreaga mea experienţa cu elevii îmi spune că bucuria copiilor nu este suficientă pentru a face din ei consumatori de cultură „constanţi şi curioşi”, cum spune Horia Corcheş (deloc întâmplător, profesor practicant) în poate cea mai lucidă luare de poziţie din numărul tematic al Dilemei vechi. Nici pentru a-i face cititori sau gânditori critici. Pentru mine, adevărata problemă pedagogică este cum depăşim „efectul de Teleenciclopedia”. Fără doar şi poate, bucuria învăţării şi firescul trebuie să devină experienţă comună şi normă în şcoala noastră. Asta se va face doar transformând sistemul într-unul cu adevărat competitiv, capabil să atragă profesionişti, intelectuali adevăraţi. Problema nu este, cred, în primul rând,la programele şcolare. Un profesor bun poate accesibiliza (aproape) orice conţinut, îl poate face interesant pentru elev şi îl poate aduce la nivelul experienţei relevante pentru el. O întrebare serioasă e mai degrabă câţi profesori cu adevărat buni avem. Dar, presupunând că vom ameliora semnificativ sistemul ( o presupunere foarte riscată în momentul acesta, deşi s-au făcut paşi reali înainte), o mai spun o dată, mă tem că bucuria în sine nu este suficientă. Mă tem că orice experienţă relevantă şi formatoare implică şi frustrare, şi suferinţă, şi încordare, şi eşec. Ideea că putem reuşi doar amuzându-ne este şi falsă, şi periculoasă. La fel şi ideea că un hedonism generalizat, inevitabil mediat tehnologic, este compatibil cu o transformare profundă a tinerelor fiinţe umane. Trebuie să fii orb ca să nu vezi potenţialul didactic al noilor medii. Dar trebuie să fii tot aşa ca să nu vezi şi pericolele asociate lor. Pagina de carte este în fond vie în cu totul alt fel decât pagina de Facebook, iar a le face să coexiste este o măsură a măiestriei profesionale şi nu o banalitate la îndemână. Bucuria copiilor se împiedică adesea de condiţionări psihologice pe care încă nu le înţelegem cum trebuie şi cu care nu avem încă foarte multe modalităţi de a lupta.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro