Căderea liberalilor germani şi viitorul liberalismului în Europa

Duminică, 22 septembrie, partidul liberal-democrat german (FDP) ar putea să rateze intrarea în cel de-al 18-lea Bundestag al Germaniei post-naziste. Fireşte, până la închiderea urnelor nimic nu este sigur dar rezultatul slab din recentele alegeri desfăşurate în importantul land Bavaria, precum şi intenţia de vot din sondajele naţionale, de numai 4%, nasc îngrijorări reale atât în rândul membrilor partidului lui Philipp Rösler, Reiner Brüderle şi Guido Westerwelle, cât şi la nivelul actualei coaliţii negru-galbene, de centru-dreapta, condusă de Angela Merkel.

Dacă pronosticul tot mai des vehiculat în presa germană, de eşec al liberalilor, devine realitate duminică seara, atunci reconfirmarea în funcţie a cancelarului Markel (38-39% în majoritatea sondajelor) va depinde fie de formarea unei mari coaliţii cu social-democraţii (circa 25-26%) fie, puţin probabil aş adăuga eu, de un ipotetic, se pare nedorit şi fragil tandem guvernamental cu Verzii, presupunând că aceştia ar obţine cel puţin 10% din fotoliile de parlamentari. Este evident, în faţa acestor opţiuni grele privind viitoarea legilslatură de la Berlin, că polul CDU/CSU ar prefera continuarea colaborării relativ comode cu FDP, în locul unor negocieri dificile cu SPD sau al imprevizibilităţii guvernării alături de ecologişti.

Nu este prima dată când „galbenii” sunt pe buza prăpastiei electorale. Fondat în 1948 ca speranţă pentru echilibrarea politică a noii democraţii germane, dar mai ales ca vehicul pentru promovarea valorilor liberalismului într-o societate greu încercată de iluzia bolnavă a superiorităţii germane asupra Europei, poziţionat ideologic între polii creştin-democrat şi social-democrat, FDP şi-a creat în timp o nişă politică proprie, nici corporatistă, nici sindicalistă (mai degrabă intelectuală, simpatică şi relaxată, reunind, oarecum paradoxal, mic-burghezi şi oameni de cultură din afara mainstream-ului, alături de non-conformişti, liber profesionişti, minoritari de tot felul, artişti, studenţi etc.), pe segmentul ideologic tolerant al unui centru cu uşoare inflexiuni conjuncturale de centru-stânga sau de centru-dreapta, fără să deranjeze cu adevărat „granzii” care au alternat la conducerea guvernului federal ci dimpotrivă, făcând casă bună cu unul sau cu celălalt, după caz. A funcţionat decenii la rând ca „partid balama”, care ajută la formarea şi funcţionarea majorităţii în legislativ. Au fost chiar alegeri, în trecut, când a existat un sprijin electoral direct din partea votanţilor CDU, care au adus acel plus de 1-2% necesar intrării în parlament a viitorilor lor aliaţi.

Nu se poate spune cu certitudine, astăzi, dacă acordarea celui de-al doilea vot¹ listei liberale va funcţiona şi de data aceasta în cazul unor simpatizanţi ai Angelei Markel, oferindu-se astfel colacul de salvare unui FDP care a intrat, de câţiva ani, în conul de umbră al unui leadership neconvingător şi anodin. Este de reţinut însă căderea gravă a FDP de la 14,6% mandate în 2009 la riscul actual al ratării pragului de 5%. Unde şi de ce a dispărut nişa FDP, cum a sublimat electoratul liberal german în doar patru ani?

Una din teorii spune că declinul prelungit al Uniunii Europene (chiar dacă a fost mai puţin resimţit în Germania) ar fi lovit cel mai puternic în interesele electoratului „boem” al FDP, rămas deopotrivă în afara intereselor corporatiste şi a celor sindicale, practic fără nicio protecţie politică, economică sau socială. Acest segment de populaţie este, de regulă, cel mai vulnerabil, fiind expus riscurilor economice şi fluctuaţiilor pieţei, şi neavând practic posibilitatea de a influenţa decizii politice cheie în vremuri de criză, aşa cum au cei de dreapta sau de stânga.

O altă explicaţie este dată de Der Spiegel, care vede tocmai în „alunecarea spre centru-dreapta din ultimii ani” cauza pierderii electoratului de centru, tradiţional, al FDP. Susţinerea unor măsuri economice de tip corporatist ar fi îndepărtat, pe de o parte, votanţii cu aşteptări sociale mai mari, nemulţumiţi de guvernarea Merkel dar, pe de altă parte, nu avea cum să-i atragă pe cei satisfăcuţi de performanţele economice ale Germaniei, aceştia preferând să voteze în continuare CDU.

În fine, a treia teză susţine exact contrariul, că un CDU centripet, condus de o femeie grijulie alintată politic „mami Merkel” ar fi balansat spre centru şi ar fi dislocat practic FDP dintr-o zonă ideologică pe care o ocupa de mai multă vreme.

Oricum am lua lucrurile, rămâne observaţia esenţială că FDP nu mai are loc pe scena politică germană şi, prin extensie, că discursul liberal în Europa are o problemă de actualizare la agenda complexă a crizei şi a dosarelor politice (complicate, dar nu neapărat doctrinare) ale secolului XXI. Problemă care trebuie rezolvată urgent, pentru a stopa declinul electoral al liberalismului.

Pe dezbateri precum migraţia şi multiculturalismul, moneda Euro, locurile de muncă, uniunea fiscală şi bancară, extinderea Spaţiului Schengen, terorismul, mediul, relaţia Germaniei cu Statele Unite, China sau Rusia, poziţionarea Berlinului faţă de revoltele din Orientul Mijlociu etc., unde a fost FDP şi de ce nu i s-a auzit vocea? Cu un ministru de externe (vice-cancelar şi fost lider al partidului) şters, criticat chiar şi de proprii colegi şi înlocuit prea târziu de la conducerea formaţiunii, fără soluţii clare, fără identitate în cadrul guvernului, liberalii se văd astăzi nevoiţi să aştepte bunăvoinţa simpatizanţilor CDU, pentru a primi al doilea vot al acestora.

Liberalismul, deşi cea mai generoasă, luminată şi creativă doctrină a lumii moderne, căreia Occidentul şi naţiunile libere îi datorează atât de mult, nu stă, din perspectivă electorală, cu mult mai bine decât în Germania nici în restul Europei, din diverse motive.

În Marea Britanie, oarecum asemănător Germaniei, „lib-dem” au făcut majoritatea pentru un guvern de centru-dreapta iar tânărul şi carismaticul lor lider, Nick Clegg, a ajuns vice-premier. Alegerile din 2015 vor arăta dacă electoratul britanic a valorizat această participare la guvernare („constructivă” dar inevitabil în umbra conservatorilor) sau se va diviza radical între susţinătorii şi adversarii premierului David Cameron, liberalii rămânând suspendaţi între cele două tabere.

În Olanda, Franţa, Italia, Spania, Ungaria etc. liberalismul fie s-a topit în mişcări cu adaosuri ideologice neliberale (naţionaliste, populiste, xenofobe, iredentiste etc.) fie, dacă s-a păstrat în forme pure, a devenit irelevant ca opţiune de vot pentru cetăţeni. Doar în Europa Centrală şi de Est mai există partide liberale semnificative (deocamdată ca reminiscenţă a tranziţiei postcomuniste), cu pondere de peste 15-20%. În România, de exemplu, funcţionează în prezent cel mai numeros grup parlamentar liberal din Europa, dar succesul politic recent nu a fost esenţialmente doctrinar sau programatic ci mai degrabă conjunctural: la început a fost produs de satisfacţia publică şi vizibilitatea unei guvernări liberale considerate reuşite, într-o perioadă fastă economic (în toată Europa), apoi de opoziţia vehementă faţă regimul unui preşedinte devenit extrem de nepopular în anii crizei. Liberalismul românesc trebuie deja să-şi pregătească strategia, discursul şi soluţiile pentru epoca post-Băsescu, profilându-se la orizont oportunitatea politică (susţinută de argumente istorice, morale şi politice obiective) de a realiza coagularea dreptei moderate în jurul său. Restructurarea vieţii politice din România este tot mai aproape. Vor şti oare să profite de noul context liderii PNL, mergând cu adevărat pe mize mari, pe o viziune naţională şi europeană consistentă, renunţând la temele obsesive ale anilor trecuţi şi reconsiderând relaţia cu Partidul Popular European, fără a face totuşi compromisurile ideologice majore ale lui Viktor Orban?

Citeste