Când handbaliștii români i-au bătut pe sovietici la ei acasă și au răzbunat-o pe Nadia – momente istorice în care sportul și politica s-au amestecat periculos

Donald Trump a pus ochii pe Canada: vrea să o anexeze și, până atunci, o pedepsește cu taxe vamale. După declarațiile șocante, a urmat, la mijlocul lui februarie, și o primă confruntare, la Montreal: meciul de hochei dintre cele două țări. Huiduirea copioasă a imnului Statelor Unite și trei încăierări în primele nouă secunde de joc au încins atmosfera până la final. Genul acesta de meciuri, cu multă încărcătură politică, sunt numeroase și au istorii grozave. Am ales câteva antologice. 

• În 1970, un meci de fotbal între Honduras și El Salvador s-a soldat cu o sinucidere, mai mulți morți, 150 de mașini incendiate și izbucnirea unui război în toată regula.  
• Un moment dramatic din istoria sportului românesc a fost în 1980, la Jocurile Olimpice de la Moscova, când naționala de handbal a României a bătut țara gazdă, după ce a întors meciul în repriza a doua. Victoria a venit la două zile după ce sovieticii i-au furat titlul de campioană Nadiei Comăneci. 

Acest articol face parte dintr-o serie realizată prin utilizarea arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

În Antichitate, Jocurile Olimpice presupuneau un „armistițiu sacru” sau Ekecheiria, cum îi spuneau grecii, un soi de „Give Peace a Chance” avant la lettre, o convenție care impunea întreruperea conflictelor militare și schimbarea opticii: înainte de a ne da în cap unii altora, pentru că suntem diferiți, noi, oamenii, avem și multe în comun. Un mic prilej de reflecție. 

În zilele noastre, consensul e ceva mai greu de obținut: nu vrei pace, nu ești primit la Olimpiadă, cum s-a întâmplat cu Rusia anul trecut. Ce să mai spunem de boicotarea de către occidentali, respectiv de comuniști a Jocurilor Olimpice de la Moscova (1980) și Los Angeles (1984).

Se spune că un campionat mondial de fotbal, prin pasiunile și rivalitățile pe care le naște, e un mic război mondial, un soi de versiune demo. Genul acesta de înverșunare, însă, în care miza disputei depășește cu mult arena de joc, o întâlnim, după cum veți vedea, și în alte sporturi și competiții, inclusiv în România (ajunge să amintim doar bogata istorie a meciurilor de hochei dintre Steaua și SC Miercurea Ciuc).

Hochei pe greață

În 1980, Olimpiada de iarnă găzduită de Statele Unite la Lake Placid „a prilejuit un eveniment epocal, incredibil, inimaginabil. Dar magnific. Americanii îi spun Miracolul de pe gheață. S-au făcut și filme cu actori îndrăgiți, Karl Malden și Kurt Russell, despre eveniment. Pe bună dreptate. […] Naționala URSS, declarată „invincibilă“, era o mașină de hochei, cu tot ce are mai umanist termenul. Invincibila URSS, campioană olimpică în serie, n-avea cum rata un nou titlu.”, scria Kamikaze, în februarie 2014.

Omul cheie al partidei a fost Herbert Paul Brooks, antrenorul americanilor, care, printr-un discurs devenit istoric, a reușit să îi motiveze incredibil pe jucătorii săi, o echipă formată din amatori și jucători de la echipe studențești, să învingă o echipă care domina categoric hocheiul mondial. 

„Herb“ a bătut URSS în turneul pentru medalii, cu 4-3, după un meci uluitor. La hochei, pe bune (deși din serialul SF „Dosarele X” au aflat că CIA aranjase tot), învățându-și băieții, până la epuizare, toate schemele, toate trucurile sovieticilor, studiate îndelung pe film, și cum să le anihileze. […] În Rusia, înfrângerea de la Lake Placid continuă să fie considerată o traumă națională”, continuă articolul din Kamikaze. Astăzi, războiul e mai puțin rece: într-o convorbire telefonică recentă, președintele Trump i-a propus lui Putin organizarea unei serii de partide de hochei între cele două țări. 

Antologicul meci din 1980 a fost votat în topul celor mai importante 20 de momente sportive ale secolului XX. În 2008, la aniversarea unui secol de existență, Federația Internațională de Hochei a declarat Miracle on Ice drept povestea numărul 1 din istoria hocheiului pe gheață internațional.

Meciul secolului

Probabil tot numărul 1, de data aceasta în istoria șahului, a fost și legendara finală pentru titlul de campion mondial, jucată între Bobby Fischer și Boris Spasky în 1972, la Reykjavik – o confruntare emblematică a Războiului Rece, tot pe fondul rivalității (geo)politice între Uniunea Sovietică și Statele Unite.

„Americanul a pus o mulțime de condiții pentru a se așeza la masa de joc cu rusul, în ciuda faptului că nu era deținătorul titlului. Miza confruntării s-a dublat la cererea lui Bobby, ajungând la 250.000 de dolari, o sumă uluitoare pentru acele vremuri. […] La capătul a 19 partide, Fischer a făcut instrucție cu Spasky: 7 victorii, 11 remize și doar o înfrângere.”, scria Evenimentul Zilei, în ianuarie 2008, la moartea marelui șahist american.

Bobby Fischer a devenit astfel primul și totodată singurul american campion mondial la șah. A uimit lumea, punând capăt dominației sovietice și remodelând pentru totdeauna istoria șahului.

Revanșa Nadiei

Un moment astral: 26 iulie 1980, ora 20:00. Locul, doldora de stele: Moscova, Palatul Sporturilor „Sokolniki”. Naționala de handbal a României juca împotriva URSS, în cadrul Grupei B a Jocurilor Olimpice, în fața a 4.000 de spectatori. La pauză, sovieticii conduceau cu 15-9. Șase goluri în favoarea URSS, țara gazdă a Olimpiadei, era un scor care nu lăsa loc de prea multe speranțe niciunei echipe din lume la ora aceea.

Repriza a doua a fost însă ceva de vis: România a câștigat, după un joc incredibil, cu 22-19, adică sovieticii au reușit să marcheze, în toată repriza, doar patru goluri. La final, echipa noastră jubila, Cristian Țopescu, cel mai bun comentator sportiv al epocii, striga cât îl ținea gura că i-am bătut pe ruși la ei acasă, iar acasă la noi, în fața televizoarelor, erau probabil milioane de oameni cu ochii în lacrimi. 

Trecuseră doar două zile de la scandalul de arbitraj prin care Nadiei Comăneci i s-a furat titlul de campioană olimpică absolută (înaintea ultimului aparat, bârna, Nadia a evoluat perfect, numai că arbitrele au întârziat afișarea notei timp de 28 de minute, căutând un pretext pentru a o depuncta şi a-i oferi medalia de aur gimnastei sovietice Elena Davîdova).

Din păcate, meciul integral nu e de găsit online, dar am dat de o înregistrare a reprizei a doua, cu comentariul în germană, însă. Dacă vreți să (re)vedeți cum au jucat băieții noștri în acea seară unică, repriza începe la minutul 30:40. 

Libertatea de învinge

Să revenim un pic la hochei. Pe 28 martie 1969, la mai puțin de un an după ce trupele sovietice au invadat o țară din propriul său bloc militar în ceea ce e cunoscut în istorie drept Primăvara de la Praga, Cehoslovacia învingea URSS cu 4:3 la Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață din Suedia. Cehoslovacii îi mai învinseseră o dată pe sovietici (2:0) cu o săptămână înainte. În timp ce la prima victorie unii au sărbătorit pe străzi, după meciul din 28 martie, Piața Wenceslas din Praga a fost inundată de zeci de mii de localnici, mulți fluturând steaguri cehoslovace, notează site-ul Radio Prague International.

Ethan Scheiner, autorul cărții „Freedom to Win” („Libertatea de a învinge”), descrie exact cele întâmplate: „După al doilea meci, lucrurile au luat-o razna de tot. La început, au ieșit în stradă în jur de 500 000 de oameni, sărbătorind victoria echipei naționale.

În scurt timp, însă, sărbătoare s-a transformat în ceva mult mai de amploare. În toate orașele în care sovieticii aveau cazărmi, au început să apară revolte: localnicii aruncau cu cărămizi în cazărmi, dădeau foc la diverse lucruri pentru a le arunca și, în general, încercau să distrugă tot ce era sovietic. Punctul culminant l-a constituit incendierea biroului Aeroflot, compania aeriană sovietică, din Piața Wenceslas.” În condițiile în care țara era ocupată de sovietici, momentul devenise unul excepțional.

Sport sângeros

6 decembrie 1956, Olimpiada de la Melbourne. Ungaria, cea mai bună echipă de polo pe apă a momentului, întâlnea, în semifinalele turneului, selecționata Uniunii Sovietice, redutabilă și ea. Partida era așteptată cu un interes deosebit, după ce, cu o lună înainte, sovieticii invadaseră Ungaria pentru a înăbuși Revoluția.

„Peste 5.000 de persoane au luat cu asalt piscina olimpică, majoritatea fiind imigranți maghiari. […] Jocul devenise brutal încă de la început, iar când Ungaria conducea cu 4-0, cu un minut până la final, sovieticul Valentin Prokopov l-a lovit cu pumnul în față pe adversarul său Ervin Zádor, i-a spart arcada, iar fața poloistului maghiar s-a umplut de sânge. A fost momentul în care fanii maghiari au năvălit din tribună, huiduindu-i și amenințându-i pe jucătorii sovietici. […] Cu greu, sovieticii s-au refugiat în vestiar și au părăsit locul doar cu ajutorul poliției”, scria Evenimentul zilei, în august 2019.

„Acest joc a fost singura cale prin care puteam să le luăm victoria înapoi. Țin minte că le strigam: «Nenorociților, jegoșilor, ați venit să ne omorâți în propria noastră țară!» Ei ne făceau trădători. Nu a fost o luptă deasupra apei, ci mai degrabă una sub apă”, spunea Zádor, la acea vreme.

Meciul avea să fie devină cel mai brutal din istoria polo-ului pe apă, cunoscut ulterior ca „Baia de sânge”, și unul dintre cele mai faimoase momente din istoria sportului. În memoria publică a maghiarilor, confruntarea de atunci echivalează cu o adevărată finală, deși nu a fost. Ungaria a câștigat medalia de aur învingând în finală Iugoslavia (2-1), țară a cărei ambasadă i-a găzduit pe premierul ungar de atunci, Imre Nagy, și alți membrii ai guvernului. Se spune că diferența mică de scor era un gest simbolic premeditat al jucătorilor maghiari, în semn de mulțumire față de gestul politic al vecinilor lor. 

Guerra del fútbol

Istoria fotbalului e plină de povești cu încărcătură politică, identitară, dar reputația cea mai proastă o are așa-numitul „Guerra del fútbol” dintre Honduras și El Salvador, o confruntare militară iscată în perioada calificărilor la Campionatul Mondial.

Drama și pasiunile pe care le-a implicat partida disputată între cele două țări, care s-a sfârșit tragic, cu o sinucidere, mai mulți morți, 150 de mașini incendiate și un război în toată regula, a fost făcută cunoscută lumii pentru prima oară, de la fața locului, de jurnalistul și scriitorul polonez Ryszard Kapuscinski. Textul, intitulat The Soccer War, a fost publicat în 2006 în prestigioasa antologie The Granta Book of Reportage.

Cele două țări jucau în cadrul calificărilor pentru Campionatul Mondial din Mexic, din 1970. Primul meci a avut loc duminică, 8 iunie 1969, în capitala Hondurasului, Tegucigalpa. Nimeni n-a acordat vreo atenție specială partidei.

Echipa El Salvadorului a ajuns în Tegucigalpa sâmbătă și a petrecut o noapte albă la hotelul în care a fost cazată. Jucătorii nu au putut dormi pentru că fuseseră ținta unui război al nervilor orchestrat de fanii Hondurasului: o mulțime de oameni a înconjurat hotelul, au aruncat cu pietre în geamuri și au făcut o gălăgie de nedescris întreaga noapte. Ideea era că o echipă somnoroasă, epuizată și irascibilă este victimă sigură în meciul ce urma să aibă loc a doua zi. Genul acesta de șicane sunt uzuale în America Latină.

A doua zi, Hondurasul a bătut somnoroasa echipă a El Salvadorului cu 1-0.

Amelia Bolanios, o tânără de 18 ani, era în fața televizorului, în El Salvador, când Roberto Cardona, fundașul Hondurasului, a marcat golul victoriei, în ultimul minut de joc. Amelia s-a ridicat din pat, a fugit la biroul în care tatăl ei își ținea pistolul și și-a tras un glonț în inimă. Tânăra nu a suportat să-și vadă patria îngenuncheată, scria a doua zi El Nacional, ziar din El Salvador.

La funeraliile fetei a participat aproape întreaga populație a capitalei salvadoriene. Un membru al Gărzii Militare mărșăluia cu un steag în fruntea procesiunii. Președintele și miniștri veneau, încet, în spatele sicriului acoperit și el cu un steag. După membrii guvernului urmau nefericiții jucători care pierduseră în Honduras și care se întorseseră cu un avion special în dimineața înmormântării.

Meciul retur urma să se joace pe superbul stadion Flor Blanca din San Salvador, o săptămână mai târziu. De data aceasta a venit rândul jucătorilor Hondurasului să petreacă o noapte albă. Mulțimea de fani salvadorieni urla în jurul hotelului. Au spart toate geamurile și au aruncat în camere cu ouă stricate, șobolani morți și cârpe murdare. Jucătorii oaspeților au fost transportați la meci în mașinile blindate ale Diviziei Întâi Mecanizate salvadoriene, care i-au scăpat din mâinile mulțimii. Lumea scanda și purta portrete cu noua eroina națională, Amelia Bolanios.

Înainte de meci, armata a împânzit stadionul și împrejurimile lui. În timpul intonării imnului oaspeților, mulțimea urla și fluiera. Apoi, în loc de steagul Hondurasului – care fusese ars în fața spectatorilor declanșând în rândul lor o bucurie soră cu delirul – gazdele au înălțat o cârpă de vase zdrențuită. În atari condiții, nu e de mirare că jucătorilor din Tegucigalpa nu le prea stătea mintea la meci. Se gândeau doar cum să scape cu viață de acolo. „Am fost incredibil de norocoși că am pierdut”, a declarat, după meci, Mario Griffin, antrenorul oaspeților.

El Salvador a câștigat meciul cu 3-0. Aceleași mașini blindate i-au dus pe jucătorii Hondurasului de la stadion direct la aeroport. Urmau însă clipe grele pentru fanii care i-au însoțit. Îmbrânciți și bătuți, au fugit toți spre graniță. Doi dintre ei, însă, au murit. Mult mai mulți au ajuns în spital. 150 de mașini ale lor au fost incendiate. Câteva ore mai târziu, granița dintre cele două state a fost închisă. Peste o lună începea războiul (de 100 de ore).

Articol realizat cu sprijinul Digiteca Arcanum.