Ce ne spun protestele din Iordania despre stabilitatea monarhiei?

După mai bine de o jumătate de lună de greve ale șoferilor de camion, autobuz, și taxi, care au refuzat să-și desfășoare activitățile din cauza majorării prețurilor carburanților, protestele au erupt în mai multe orașe din Iordania scoțând în stradă mii de locuitori și provocând confruntări cu forțele de ordine detașate masiv pentru a preveni răspândirea și creșterea în intensitate a demonstrațiilor. Spre deosebire de situații similare în ultimul deceniu, poliția și serviciile de informații nu au reușit să izoleze într-un mod foarte eficient mișcările de stradă din orașe precum Ma’an, Karak, Zarqa sau Irbid, iar protestele au cuprins joi seara și capitala Amman. Vineri, guvernul iordanian a anunțat decizia de a suspenda accesul populației la aplicația TikTok, folosită pentru a distribui înregistrări video cu demonstrațiile din mai multe părți ale țării și răspunsul forțelor de ordine, susținând că platforma a fost utilizată pentru instigare la violență și creare de haos.

În cursul zilei de joi, un colonel de poliție din orașul Ma’an a fost împușcat în cap în timp ce se afla într-o misiune de dispersare a protestatarilor. Urmările acestui incident sunt interesante. Liderii tribului din care acesta făcea parte au anunțat că niciun reprezentant al guvernului nu va fi bine-venit să participe la înmormântarea ofițerului de poliție și au dat autorităților un ultimatum de trei zile pentru a găsi și aresta vinovatul. Cu toate acestea, regele Abdullah al-II-lea a fost primit de către familia lui Abdul Razzaq Dalabeh pentru a-și exprima condoleanțele. Într-o conferință de presă, ministrul de interne Mazen Faraya a declarat că monarhul iordanian este ”extrem de nervos” vis-a-vis de uciderea adjunctului șefului poliției din Ma’an.

Acest val de proteste și reacția triburilor ne indică nivelul de ”stabilitate” al Iordaniei, adesea exagerat din motive strategice și susținut în mod artificial de către puterile regionale și cele occidentale. Realitatea la nivelul populației este, însă, complet diferită. Costurile de trai extrem de ridicate și șomajul la cote imense (în special în rândul populației tinere) cauzat de lipsa locurilor de muncă fac din existența iordanienilor un adevărat coșmar. Mai mult decât atât, evenimentele recente scot încă o dată în evidență discrepanța uriașă nucleu-periferie și deconectarea regimului de realitate.

Iordania și iluzia stabilității

De mult prea multe ori, Iordania este prezentată în presa internațională și la nivelul discursurilor oficiale prin folosirea de sintagme precum ”o insulă de stabilitate într-o regiune instabilă,” un loc ce poate fi vizitat de turiști în condiții de relativă siguranță pentru a admira atracțiile vechi de milenii și a gusta din gastronomia Orientului Mijlociu. Regimul de la Amman a reușit să treacă cu bine de evenimentele Primăverii Arabe, nu a fost victima unor atacuri comise de grupări extremiste precum ISIS, și a gestionat criza refugiaților sirieni într-un mod care nu a produs efecte majore asupra populației, deși, în ciuda infuziei de fonduri din partea Occidentului, o serie de efecte economice și-au făcut simțită prezența. Iordania s-a menținut pe linia de plutire comparativ cu alte state din regiune precum Siria, Yemen, sau, mai recent, Libanul care se confruntă cu o criză economică dezastruoasă. Imaginea de ”insulă de stabilitate” a fost conservată cu succes. Realitatea în rândul populației, însă, poate contrazice oricând această asumpție.

Totuși, dincolo de interesele uriașe ale Arabiei Saudite, Israelului, și Statelor Unite ale Americii de a ajuta Iordania să evite haosul, supraviețuirea regimul autoritar condus de regele Abdullah al-II-lea se bazează pe trei piloni descriși în literatura de specialitate de Johannes Gerschewski: legitimizare, represiune, și co-optare. Conform autorului, legitimizarea este manifestarea suportului popular determinat fie prin consimțământ activ sau obediență pasivă. David Easton a introdus conceptul de suport difuz, care, în contextul regimurilor autoritare se bazează pe îmbunătățirea imaginii liderilor considerându-i o extensie a unei istorii grandioase. Represiunea este definită de către Christian Davenport ca fiind ”utilizarea sau amenințarea cu utilizarea de sancțiuni fizice împotriva unui individ sau organizație pentru a impune un cost asupra acestora sau pentru a descuraja anumite activități.” Pentru Gerschewski, co-optarea reprezintă capacitatea de a lega actorii relevanți de elitele regimului transformând persoanele sau grupurile de interes din oponenți în susținători.

În ceea ce privește legitimizarea, monarhia Iordaniană nu beneficiază de resurse naturale considerabile, precum statele din Golf, care să garanteze un nivel relativ ridicat de trai populației. Astfel, de-a lungul timpului, liderii iordanieni au fost nevoiți să găsească alte modalități și narațiuni care să le asigure acceptabilitatea în fața populației. În aceste condiții, monarhii au utilizat diverse idei și simboluri precum apartenența la familia hașemită, domnitoare în orașul Mecca încă din secolul al X-lea și cu o legătură genealogică directă cu profetul Mohammad. Mai mult decât atât, familia regală a devenit unicul garant al securității și stabilității Iordaniei capabilă să apere statul și populația sa în fața amenințărilor interne și externe precum Frăția Musulmană sau grupările extremiste. O altă sursă de legitiminate este capacitatea monarhiei de a obține susținere economică, diplomatică, și militară din partea puterilor regionale și internaționale în condițiile în care Iordania, fără infuzia uriașă de sprijin financiar extern, ar avea dificultăți enorme de a supraviețui ca stat.

Regimul de la Amman utilizează numeroase instrumente de represiune pentru a menține percepția stabilității. Unul dintre acestea este crearea unor instituții cu dimensiuni și puteri uriașe menite să restricționeze dreptul la liberă exprimare, spre exemplu, și să țină populația sub control. Serviciile de informații iordaniene influențează toate aspectele politice ale țării, iar orice acțiune este suspusă aprobării acestora. Mediul informațional este extrem de atent gestionat prin intermediul unei legi referitoare la criminalitatea în online. Presa electronică este subiectul unor taxe anuale imense, iar mass-media primește, de multe ori, gag orders interzicându-i-se să publice informații care pot dăuna imaginii regimului, așa cum a fost cazul în scandalul prințului Hamza de anul trecut și a scurgerilor de informații denumite Pandora Papers în care o parte din proprietățile deținute de regele Abdullah al-II-lea au devenit publice. De altfel, în Iordania, este ilegal să pui întrebări referitoare la averea familiei regale.

Principala amenințare internă la adresa legitimității și stabilității regimului autoritar de la Amman vine, în continuare, din partea numeroaselor triburi de pe teritoriul Iordaniei, în special în sudul țării. Pentru a se asigura că acestea nu vor pune sub semnul întrebării dreptul monarhiei de a conduce țara, ele au fost co-optate printr-o combinație de beneficii materiale și poziții de rang înalt în instituțiile statului. În acest fel, chiar dacă triburile se află în competiție, regimul se poziționează în afara acestei întreceri și asigură un oarecare echilibru. Astfel, șefia instituțiilor este, de multe ori, asigurată pe baza apartenenței tribale, nu în funcție de competențe ducând la ineficiență și politici deficitare menite să apere interesele unui anumit grup.

Așadar, stabilitatea Iordaniei este, mai degrabă, o iluzie, o construcție artificială realizată pe baza celor trei piloni prezentați, pe scurt, mai sus, cărora li se adaugă sprijinul extern din partea puterilor regionale și internaționale care au interese majore în a menține regimul condus de regele Abdullah al-II-lea la putere. Legitimitatea, represiunea, și co-optarea sunt absolut esențiale pentru supraviețuirea regimului și a statului. Însă, în ciuda aparențelor, tensiunile mocnesc în rândul populației iordaniene care găsește traiul de zi cu zi din ce în ce mai dificil și contrazic percepția țării drept ”o insulă de stabilitate.” În aceste condiții, faptul că Iordania nu se confruntă cu probleme precum alte state din regiune nu este neapărat rezultatul unui consimțământ activ din partea populației ci, mai degrabă, a unei obediențe pasive manifestată prin suport difuz și fundamentarea celor trei piloni descriși de Gerschewski.

Protestele recente și reziliența monarhiei iordaniene

Faptul că un regim autoritar precum cel din Iordania reușește să asigure un echilibru între cei trei piloni care operează într-o relație de interdependență nu înseamnă că acest lucru face acel regim mai puțin susceptibil la mișcări de protest însă permite ca demonstrațiile să fie aduse sub control mai ușor. Până la urmă instabilitatea se măsoară ținând cont de o serie de factori care includ indicatori politici, economici, și sociali. Este și cazul Iordaniei unde, deși țara s-a confruntat cu mișcări de stradă în era post-Primăvara Arabă, regimul a reușit să le țină sub control consolidând cei trei piloni ai stabilității.

În ceea ce privește primul pilon, cel al legitimității, regele Abdullah al-II-lea a mers mai departe de a construi o narațiune în jurul unor simboluri religioase și a creat un adevărat cult al personalității. Acesta este perceput de o bună parte a populației drept salvatorul națiunii și protectorul identității iordaniene, liderul suprem care asigură securitatea populației în fața amenințărilor feroce, interne și externe, de multe ori închipuite. Monarhul iordanian poartă diferite uniforme în funcție de eveniment. Dacă participă la ceremonia de absolvire de la academia militară, îmbracă uniforma militară. Dacă este un eveniment al poliției, poartă uniforma poliției. Programele matinale ale postului de radio național difuzează melodii dedicate acestuia (pentru cei care nu ascultă cântări din Coran), în timp ce o mulțime de șoferi își decorează mașinile cu imaginea sa. Poza acestuia și/sau a familiei regale este înrămată și agățată pe pereții restaurantelor și magazinelor. Regele este totul, este și militar, și polițist, și tatăl grijuliu care are grijă de bunăstarea copiilor săi. Este omniprezent.

Mai mult decât atât, Abdullah al-II-lea a exacerbat discrepanța dintre monarhie și guvern. De fiecare dată când situația din Iordania se înrăutățește peste limita (și așa foarte joasă) suportabilă, executivul este principalul vinovat, acea entitate coruptă care distruge viețile populației, iar instituția monarhiei este salvatoarea. În contextul actual, această discrepanță poate fi foarte clar observată în modul în care protestatrii se raportează la criză. Cu puține excepții, aceștia cer intervenția divină a regelui pentru a rezolva problema prețurilor benzinei și motorinei vărsându-și frustrările pe guvern mai degrabă decât pun sub semnul întrebării rolul pe care monarhul îl joacă în situația actuală. Și mai evidentă este primirea regelui Abdullah al-II-lea de către familia colonelului ucis în Ma’an și a reprezentanților tribului acestuia după declarația agresivă conform căreia niciun membru al guvernului nu va fi bine-venit să-și exprime condoleanțele.

Represiunea este principalul instrument folosit de către monarhie pentru a ține sub control și stopa eventual protestele. Autobuzele și taxiurile care populau străzile principalelor orașe din Iordania au fost înlocuite de dube și vehicule blindate ale forțelor de ordine care au intervenit brutal pentru a dispersa demonstranții. Suspendarea accesului populației la TikTok, în condițiile în care o bună parte din înregistrările video cu protestele și intervenția poliției au fost distribuite prin intermediul aceste platforme, este încă o dovadă a măsurilor represive pe care regimul este dispus să le implementeze pentru a-și asigura supraviețuirea. Presa națională este, deja, sub un gag order auto-impus știind foarte clar ce are voie și ce nu are voie să scrie pentru a nu atrage repercursiuni.

La capitolul co-optare, cel de-al treilea pilon, monarhia iordaniană pare să fi avut, de această dată, o problemă. În situații precedente similare, pilonul co-optării reușea să izoleze relativ rapid orice fel de mișcare de protest în provincii prin creșterea beneficiilor oferite triburilor din acele regiuni. Acum, protestele cu privire la majorarea prețurilor la combustibil s-au extins relativ rapid în mai multe regiuni și au cuprins, în final, și capitala Amman fără ca monarhia să reușească izolarea timpurie a mișcărilor de stradă. Mai mult decât atât, până în momentul de față, nici guvernul și nici regele Abdullah al-II-lea nu au prezentat populației o (posibilă) soluție la criza curentă, lucru care nu face altceva decât să exacerbeze incertitudinea și frustrările cetățenilor. –Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro