Se numește „Micul Tibet”. Dar știți cum este. Precum „cafeneaua lui Mozart”. Zeci de cafenele din Austria pretind că Mozart sau Beethoven au concertat acolo. La fel, există mai multe locuri în lume care se numesc „Micul Tibet”. Acesta are câteva avantaje.
L-am vizitat în urmă cu mai bine de zece ani. Și, recent, când am fost pe un traseu din Grecia, bine cunoscut de români, am tresărit. Eram aproape, dar ceva semăna frapant cu acel loc misterios și îndepărtat. Așa m-am gândit să scriu.
Și, sincer, împărtășesc experiența și din alt motiv: ca mulți dintre noi, am ostenit de politică și de guverne pe hârtie. Suntem epuizați de felul în care ne arătăm cu degetul unul pe celălalt, ca într-un pluton de execuție circular.
Sigur că nu putem părăsi realitatea care ne modelează viața.
Dar, pentru o zi, mai ales în perioada vacanțelor, imaginația ne poate purta departe. Eu am ajuns aici fără o agenție de turism, dar sunt sigur că ele cunosc locul.
Sunt 30 de grade Celsius și soare, dar țăranii tibetani de lângă mine poartă un flanel gros. Tocmai din cauza soarelui.
Aici, la 4.500 de metri altitudine, soarele te păcălește imediat și se combină mârșav cu aerul rarefiat al înălțimilor.
În Ladakh, nordul Indiei, la doar o oră și jumătate cu avionul din New Delhi, frumusețea și insolația te sugrumă la fel de repede.
Stăm la aceeași coadă, sute de oameni. Este o sărbătoare religioasă a mănăstirii Alchi, pe malul Indusului. Bărbatul din spate, cu cozi împletite și fața brăzdată, ține în mână două sticle mari de Coca-Cola. În fața noastră e o fetiță cu mama ei, o femeie înaltă și zâmbitoare. Copila duce în poală trei pachete de biscuiți și niște prăjituri. Noi le-am numi „eugenii”, cu crema lor maronie la mijloc.
Mănăstire în Ladakh Foto: Dreamstime
Tibetanii nu le-au adus pentru ei. Unii și le permit. Dar sunt destui care le cumpără doar în ocazii speciale. Le-au adus pentru că sunt ofrandele lor pentru preoți.
Un șir lung de oameni obișnuiți, de toate vârstele, stau în Ladakh, un platou deșertic sufocant de înalt, merg în pelerinaj la mănăstirile credinței lor, râd și poartă daruri mărunte.
Despre budism se crede că e o tradiție a renunțării „la cele lumești”. Impresia europenilor e că, dacă treci pragul budist al Asiei, fie și în vizită, te lepezi de orice ambiție și materialitate. Eventual, te lași de job. Nu mai contează decât ideile, nu obiectele.
Văzându-i pe oamenii care poartă ofrandele simple, aproape corporale, iei parte la o neașteptată introducere în Himalaya, în budism și în legendarul „Mic Tibet”.
Foto: Dreamstime
Aterizezi la Leh
Ladakh sau „micul Tibet” este o regiune a Indiei. Se învecinează la vest cu Kașmir și, la nord, cu granița etern disputată între India și China. În ciuda problemelor celor două vecinătăți, Ladakh este o zonă pașnică, safe și mai curată decât media țării.
Dacă, vorba unui personaj al lui Rushdie, India e un subcontinent care miroase permanent ca un subcondiment, în Ladakh simți vânturile înălțimii și aerul bun, care beneficiază de o densitate mică a așezărilor, a fabricilor și a oamenilor.
Zona nu are orașe sufocante, capitala fiind Leh, un târg ceva mai mare. Hotelurile sunt decente, îngrijite și cu prețuri rezonabile.
În Leh ajungi pe unul dintre cele mai înalte aeroporturi comerciale din lume. Aterizezi la 3.250 de metri și ajungi să stai, imediat, la 3.900 – 4.000 de metri.
Leh, capitala regiunii Ladakh. Orașul este vegheat de palatul Lachen Palkarcare seamănă cu Potala, din Lhasa. Foto: Dreamstime
La Leh se zboară din New Delhi, cam o oră și jumătate. Avioanele zboară mai degrabă dimineață, când vremea e mai stabilă. Piloții sunt experimentați, mai multe companii fac în mod regulat ruta.
Chiar și Lonely Planet rămâne fără superlative
Ladakh e, în general, o destinație de vară, de la jumătatea lui iunie până în septembrie. Și e greu de pus într-o categorie. Ascensiunile montane nu sunt spectaculoase, drumurile sunt așa și așa, pretutindeni e praf, dar „Micul Ladakh” are un farmec simplu.
Lonely Planet, Biblia călătoriilor cu care am crescut după 1989, vorbește despre Leh ca despre un labirint de străzi și căsuțe albe. Dar chiar și autorii lor, probabil printre cei mai buni din lume în materie de ghiduri, sunt un pic incomodați de diferența între ce simți la fața locului și ce poți descrie.
Diferența dintre călătorie și turism
Pentru generații întregi, Lonely Planet a construit diferența dintre călătorie și turism. Care e aceasta? Robert D. Kaplan spunea că „diferența dintre călătorie și turism sunt lecturile”. Ele te învață că poți călători în interior, fără ca asta să fie o frază prețioasă.
În Ladakh, turiștii sunt de peste tot din lume. În general, îi selectează distanța și ideea că nu ajungi aici „ca să cazi pe spate” de uimire. Nu ai o destinație anume, un monument măreț, un element natural unic. Ai Ladakh.
Da, Leh are părți pitorești, dar nu e Lhasa, cel puțin cea prin care se plimbă personajul interpretat de Brad Pitt în „7 ani în Tibet”.
În ciuda unei confuzii frecvente, Ladakh nu-l are nici pe Dalai Lama. Liderul tibetanilor s-a stabilit la Dharamshala, oraș indian montan, dar mult mai jos ca altitudine și fără nicio legătură cu Ladakh.
Nu e un loc al metaforelor și m-am gândit că risc împărtășindu-vă, pentru că, în fond, nu am nimic extraordinar de descris.
Și, atunci, ce e de neuitat în Ladakh? Starea, oamenii, vastitatea pământului și a cerului. Plus senzația permanentă că ești undeva sus.
Despre altitudine
Aclimatizarea la 4.000 de metri nu e groaznică, dar altitudinea se simte, ca o încetineală în mișcări. Cel mai sus am ajuns la 5.600, pe unul dintre pasurile montane rutiere. Acolo da, ești cuprins de senzația că râzi din orice. Omul nu e făcut să trăiască la aceste înălțimi.
Peisajul montan nu e nici Retezat și nici Piatra Craiului. Ești pe un podiș, nu între creste. Vegetația este redusă la grădinile oamenilor, mici și atent udate. Din loc în loc, apar livezile miniaturale de caiși și ele îngrijite cu o muncă sisifică, dar purtată cu zâmbetul pe buze.
În rest, Ladakh e un deșert uriaș, punctat de munții din depărtări, la care nu ajungi, și de mănăstirile budiste, prezente peste tot.
Iar unde nu sunt mănăstiri răsar stupele, lăcașurile albe, ca un fus înfipt într-o bază pătrată. La baza lor găsești deseori aceleași ofrande „pământești”: pachete cu biscuiți și steaguri colorate tibetane, dreptunghiulare.
O întâmplare din Samaria Gorge
Trecuse peste un deceniu de când fusesem în Ladakh. Impresia a ținut o veșnicie, dar, ca orice veșnicie, se estompează.
Nu cu mult timp în urmă am ajuns, pentru prima oară, în Samaria Gorge, cheile care străbat Creta spre sud și ajung la Marea Libiei. În drumurile Greciei evitasem defileul Samaria, pentru că mi s-a părut genul de „trebuie” turistic. Cunoașteți sentimentul. Nu-ți place să bifezi. Am greșit.
Samaria Gorge e un drum foarte frumos, de 13 kilometri în chei și încă trei pe drum până la Agia Roumeli.
Peisaj din Samaria Gorge, Creta, Grecia Foto: Dreamstime
În mod normal, sensul e cel de coborâre, dar nici așa nu e o bagatelă. Așteptați-vă la cel puțin 5 ore, dacă nu sunteți Messi, deși după finala cu Spania probabil că nici el n-ar levita peste pietrele mari, pe care ești nevoit să le străbați, concentrat, kilometri în șir.
Un sat în mijlocul defileului
În niciun caz nu e un traseu de traversat în espadrile sau pantofi. Și, în principiu, dacă ghizii prezenți în mai multe locuri vă spun să nu stați sub stânci și să vă grăbiți să treceți prin anumite zone, ar fi înțelept să ascultați. Muntele nu avertizează de două ori. Iar cei care îl cunosc sunt primul avertisment care ne e trimis.
În Samaria Gorge, poveștile cu oameni epuizați, neechipați sau accidentați și coborâți cu caii nu sunt povești. Îi vedeți la fiecare traversare.
Călători în Samaria Gorge, Creta, Grecia Foto: Dreamstime
În mijlocul defileului, se găsește satul abandonat Samaria, acum un loc de popas. Când i-am văzut primele case, am simțit că am ajuns undeva unde am mai fost.
Mulțumește când dăruiești
Locuințele vechilor cretani erau mici, modeste, aproape tibetane. Samaria a fost locuit permanent până la începutul anilor ’60. „Iarna, oamenii salvau caprele de frig și caprele salvau oamenii”, ne-a spus ghida. Până la urmă, locuitorii satului au plecat.
E ceva ce am mai auzit, în alt munte, de pe alt continent. Numai că tibetanii din Ladakh nu au unde să se ducă. În nord e o graniță neclară a două mari puteri, în est sunt frământările religioase și etnice din Kașmir, iar în sud se întinde, nesfârșită, lumea plină de pasiune a hinduismului indian.
Așa că, la 4.000 de metri, cei din „Micul Tibet” continuă să-și ude castraveții, roșiile și caișii. Iar în zilele de sărbătoare, care sunt tot timpul, duc ofrande simple la mănăstiri. „Mulțumește când dăruiești”. Tot aici am auzit-o, în Ladakh.
