China a încercat să cumpere planeta. N-a reușit

Investiția financiară nu poate fi un substitut pentru forța pe care o oferă puterea reală, scrie Washington Post într-un text de opinie.

Lansată în 2013 de președintele Xi Jinping, Inițiativa Centură și Drum urmărea să conecteze lumea prin credite ieftine și parteneriate răspândite pe tot cuprinsul planetei.

Multor analiști li s-a părut un demers concentrat pentru transformarea Chinei într-o superputere pe măsura Americii. Strategia a fost descrisă în fel și chip: „diplomația creditului-capcană”, „imperialism prin creditare” sau „Darul Troian”. Hillary Clinton, pe atunci secretara de stat a administrației Obama, avertiza încă din 2011 cu privire la acest „nou colonialism”, în vreme ce China își extindea influența în întreaga Africă.

Prin împrumuturi acordate sub standardele pieței, creditare facilă și expertiză tehnică din belșug, China urma să acapareze gradual marile artere ale economiei globale. Iar dacă cineva s-ar fi plâns, ar fi putut pur și simplu să taie creditul și să falimenteze țara respectivă – ori să închidă rute comerciale.

Putem dezbate cu toții dacă a fost într-adevăr așa sau dacă, așa cum le plăcea să pretindă apologeților Beijingului, pura întâmplare îl făcuseră să considere că toate acele căi ferate și porturi din Asia, Africa și America Latină erau cu adevărat investiții profitabile. Oricum ar sta lucrurile, acum o altă idee a devenit mai importantă. Puterea Chinei era incomparabil mai fragilă decât ar fi putut părea la prima vedere.

Ambițiile geopolitice ale Chinei au îndurat o întreagă serie de regrese. Instanțele din Panama au hotărât că firma CK Hutchison din Hong Kong nu poate deține porturile de la ambele capete ale canalului crucial tranzitat de cel puțin 40% din comerțul maritim al SUA.

În urma arestării dictatorului venezuelan Nicolás Maduro toate investițiile Chinei în America Latină par incomparabil mai puțin valoroase. Iran? Nimeni n-ar putea califica în acest moment drept „absolut solide” investițiile din țară. Italia a început să renunțe la acordurile cu China din 2023.

Cele peste 23 de miliarde de dolari pe care Beijingul le-a pompat în Argentina nu-i vor aduce probabil nici o favoare specială din partea președintelui Javier Milei: el îi urăște pe marxiști aproape la fel de mult pe cât iubește drujbele. Și lista tot continuă. Se estimează că China a cheltuit 1,5 trilioane de dolari pe strategia Centură și Drum, o sumă colosală pentru o țară care încă este, în esență, în curs de dezvoltare.

Pentru a fi totuși corecți cu strategii geopolitici din preajma lui Xi, acel imperiu invizibil nu a fost deloc o idee rea. Firește că nu avea cum să fie ieftin: Beijingul nu e tocmai un adept devotat al acurateții statisticilor, dar și-a cheltuit cam 10% din PIB vreme de peste un deceniu pe acest proiect, adică vreo 1% din PIB pe an.

Pe de altă parte, era mult mai ieftin decât să încerce să-și mărească cheltuielile militare la nivelul SUA și al întregii NATO în cifre absolute. Cu investiții suficiente ar fi putut atrage mai tot restul lumii pe orbita Beijingului. Și dacă ar fi ajuns astfel să dețină întreaga infrastructură, plus minele, plus software-ul care ar fi conectat toate acestea, atunci s-ar fi putut transforma într-o superputere fără întreaga bătaie de cap a invaziilor militare.

Problema e însă aceea că puterea financiară și comercială își are limitele ei. Proprietatea asupra unui activ poate fi anulată în instanță, după cum avea să descopere China în Panama. După o schimbare de regim, cum a fost de exemplu în Venezuela, controlul infrastructurii poate trece la altcineva prin decret.

Porturile și căile ferate pot fi naționalizate, uneori chiar și fără compensații. Amendamentele legislative pot fi impuse fără probleme, iar o bancă centrală poate devaloriza o monedă, preschimbând practic un credit în nimic. Iar un acționar sau creditor aflat la depărtare nu prea poate face nimic. Se poate plânge, inclusiv în justiție, dacă dorește, dar decizia finală îi va aparține întotdeauna statului respectiv.

Ceva similar am putut vedea și în UE. Plimbătorii de hârtii de la Bruxelles și-au petrecut o mare parte a ultimilor 20 de ani lăudându-se că lucrează la transformarea blocului într-o „superputere a legiferării”. Dar când președintele Trump a amenințat cu anexarea Groenlandei, s-a dovedit că puterea de a stabili reguli pentru încărcătoarele de telefoane mai că nu are forța de descurajare pe care i-o atribuiau ei.

Se poate deprinde o lecție de aici. China poate cheltui pe infrastructură cât vrea ea. UE poate legifera cât dorește ea. Însă atunci când ajunge cuțitul la os numai forța militară e cea care contează. Acea țară care e capabilă să expedieze oameni și arme oriunde pe glob în secunda doi e singura care poate influența lumea în funcție de interesele proprii.

China pare că începe și ea să realizeze acest lucru, ceea ce ar putea foarte bine să explice și de ce a continuat ea să-și mărească cheltuielile militare într-un ritm superior creșterii PIB-ului. A realizat că e posibil ca programul Centură și Drum să fi fost o irosire colosală de bani, fiindcă nu poate fi susținut cu o forță militară adecvată. Iar SUA vor fi și ele nevoite să-și mărească cheltuielile militare pe potrivă.

Lecția ultimului deceniu e cu siguranță următoarea: nu poți cumpăra un imperiu, și nici influență globală. În orice privință s-ar lua în considerare, numai puterea militară e cea care contează. (Material realizat cu sprijinul Rador Radio România)