Cine a fost Paul Niculescu-Mizil? De la Stefan cel Mare la stalinismul national

Imi scrie un bun prieten, legat de ultimele mele articole: “O ‘anecdotica’ a perioadei staliniste in Romania ar fi o carte de un enorm succes.” Nu stiu cat succes ar avea, dar nu ma indoiesc de necesitatea unei asemenea lucrari. Si eu cred ca avem nevoie de aceasta istorie psihobiografica, de o hermeneutica a adeziunilor fanatice la un sistem care a transformat Romania intr-o imensa colonie penitenciara. Paul Niculescu-Mizil (1923-2008) a fost unul dintre magnatii stalinismului national, un ideolog marxist-leninist convins ca socialismul de tip leninist este superior societatii democratic-capitaliste pe care a detestat-o pina in ultima clipa. Asemeni altori demnitari comunisti, gen Dumitru Popescu, Stefan Andrei, Ion Stanescu, Silviu Curticeanu, Mizil a scris cu patima in favoarea regimului pe care l-a servit cu devotament nemarginit. Un regim pe care Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania l-a definit, in urma analizei a mii si mii de documente si marturii, drept ilegitim si criminal.

Nascut intr-o familie cu inclinatii socialiste, Mizil a intrat de tinar in PCR unde a facut cariera in aparatul propagandistic. A lucrat in cadrul sectiilor indrumate de satrapul ideologic Leonte Rautu (a se vedea volumul despre acesta, „Perfectul actobat” de subsemnatul si de Cristian Vasile, aparut in 2008 la editura Humanitas). Mizil a ajuns rapid pro-rector, apoi rector al Scolii de partid „Stefan Gheorghiu”, pozitie in care a colaborat cu alti corifei ai ideologiei oficiale. A scris cu entuziasm despre Stalin, inclusiv o brosura in ajutorul celor care erau constrinsi sa studieze productiile teoretice ale „parintelui popoarelor”. A fost impreuna cu Chisinevschi, Rautu, Ofelia Manole, Pavel Tugui, Ion Iliescu, Ion Teoreanu (aleg doar citeva nume proeminente din asa-zisul front ideologic) un propagator neconditionat al minciunilor oficiale. A condus nenumarate prelucrari in anii 50, a jucat un rol-cheie in vinatorile de vrajitoare din perioada 1958-1960. In filmul lui Nicolae Margineanu, bazat pe cartea lui Alin Muresan despre “Experimentul Pitesti”, il vedem pe Mizil perorand cu infocat entuzasm, in aula Universitatii din Bucuresti, despre “invatatura tovarasului Stalin”. A fost un predicator bolsevic, a sustinut fara preget toate deciziile politice ale lui Dej si Ceausescu. A fost un om de familie, si-a iubit copiii. Dintre cei sase copii, trei au fost adoptati. Familia Mizil a locuit mai intai pe strada Londra, mutandu-se in locul lui Leonte Rautu, apoi in vila Anei Pauker de pe Soseaua Kiseleff (ocupata un timp de Alexandru Draghici). Dupa 1970, au locuit pe strada Emile Zola, foarte aproape de Valentin Ceausescu, Nicolae Doicaru si Ghizela Vass. In anii 70, Mizil era unul dintre baronii lui Ceausescu, alaturi de Manea Manescu, Ilie Verdet, Vasile Patilinet, Virgil Trofin si Gheorghe Pana. Au fost unii dintre ei marginalizati pe masura ce liderul devenea tot mai megaloman, tot mai fixat pe propria imagine. Trofin a fost mazilit, a murit in conditii inca tenebroase. La inceputul anilor 90, fiul lui Trofin, Mircea, a scris un articol zguduitor despre umilirea si moartea tatalui sau in ziarul taranist “Dreptatea”. Nu in “Adevarul”, “Dimineata” sau “Azi”. Nu stiu ca Mircea Trofin sa fi participat la desantele eforturi de reabilitare a comunismului in care exceleaza Serghei Mizil, ca sa nu mai vorbesc despre nepoata sa, fiica Lidiei, deputata PSD Oana Niculescu-Mizil, cea care este astazi ocupata cu arborele genealogic menit sa demonstreze cu Mizil era de fapt urmasul lui Stefan cel Mare, nici mai mult, nici mai putin. Cum nu o face, ba chiar dimpotriva, Luminita Pana, autoarea, sub numele Cela Varlam, a unului tulburator roman despre acele timpuri ale dezonoarei. Cum nu o face Sandu Barladeanu, fiul lui Alexandru Barladeanu. Vorbind cinstit, nici Valentin Ceausescu nu apara acel sistem. Nu toti urmasii nomenklaturii sufera de abulie mor

citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro