Citește și fă ce vrei

Pentru mine, spus cinstit, lectura a devenit de timpuriu o manifestare metabolică, un mod de a fi. Aş putea, probabil, renunţa la scris, în condiţii extreme, dar, la citit, niciodată. Sună uşor patetic și total anacronic, dar nu am ce face. Scrisul nu e decît o funcţie secundară a cititului. Cred doar în scriitorii cu lecturi fundamentale, în cei care citesc mult, scriu puţin şi publică şi mai puţin. Mă conving doar cei care evoluează de la o disperare la alta. Scrisul şi cititul sînt ca inspiraţia şi expiraţia, ele neputînd evolua decît sinergic, într-o simbioză explicativ-implicativă absolută. Citim prin intermediul scrisului şi scriem prin intermediul a ceea ce am citit. Deşi scrisul te va găsi cînd vei şti să îl cauţi dincolo de tot ceea ce ai citit. Cititul nu e decît un mod de a dialogacu cărţile. Cei care nu pot duce acest dialog citesc degeaba. Din cărţi trebuie reţinută mai mult gîndirea care le mobilizează. A citi înseamnă a-ţi învecina ideile, gîndurile, proiecţiile ideatice. A împrumuta un destin preţ de cîteva pagini. Dacă cititul şi scrisul nu prea contează la mîntuire, nu prea mă văd bine la judecata finală.

Pe lîngă basmele copilăriei, cele care mi-au deschis apetitul lecturii şi porţile imaginarului, trebuie să adaug şi cele cîteva cărţi primite ca premiu în clasele primare, mai exact din clasa întîi pînă în clasa a şasea. De fapt, acestea au fost şi primele cărţi personale citite, pe lîngă cele împrumutate de la biblioteca şcolii din sat. Acele prime cărţi, la care ţineam cu sfinţenie, care nu ştiu dacă erau întotdeauna pentru nivelul meu de înţelegere, au fost cele care mi-au ghidat interesul literar, patima cititului, deschizînd perspectivele scrisului de mai tîrziu. Scris în care am intrat ca într-un halou miraculos şi din care nu vreau să mai ies. Căci el mă defineşte în plenaritatea tuturor posibilităţilor şi imposibilităţilor mele. După lecturile din copilărie, care m-au introdus în lumea fascinantă a cărţilor, a urmat, după vîrsta de optsprezece ani, o ştafetă neîntreruptă a volumelor citite. Cum terminam o carte luam imediat o alta, atras de vastitatea simbolică a cuvîntului scris, de orizontul în expansiune al paginilor parcurse. Operaţiune pe care o continui neîntrerupt cu aceeaşi preocupare, cărţile deschizîndu-mi şi acum tumultul imagistic şi ideatic al fiecărei zile. Într-o anumită măsură, scrutezviaţa prin intermediul paginii de carte. Singura profesie pe care o practic riguros este cea de cititor. În pauza dintre cărţile citite mai scriu şi eu cîte ceva, de multe ori total devastat de ceea ce pun în pagină. Detest orice îndeletnicire sau zgomot care mă abate de la citit şi scris, căci în afara lor nu vreau să fac absolut nimic. Chiar şi mort o să mai întorc doar o ultimă filă… Nu există ceva mai captivant, atunci cînd nu ai ce face, cînd fiinţa se umple cu stihiile propriei inutilităţi, cu lava golului existenţial, decît dulcea zăbavă a cititului. Colacul meu de salvare a fost cititul şi scrisul, care mă ajută şi acum, în plină apocalipsă pandemică, să plutesc prin viaţă într-o inconştienţă miraculoasă. Starea de panică m-a apropiat şi mai mult de cărţi, cititul devenind din nou, ca în totalitarism, singura formă autentică de libertate. Cititul presupune cu metodă vocaţia răgazului, a contemplării şi a nefăcutului, el duce nonfactualitatea în specializarea sa ultimă. Căci, citind, îndeplineşti atît de multe fără să faci mai nimic. Aproape fără să te clinteşti poţi muta din loc munţii cuvintelor, poţi întoarce filele îngălbenite ale timpului, poţi topi coordonatele spaţiului cu o străfulgerare de gînd.

Cititul este singurul mod de a locui toate lumile, de a trăi toate vieţile. Chiar şi moartea poate fi citită printre rînduri. Cititul adevărat e acela în care o carte o citeşti cu alte sute de cărţi, cu cîteva culturi. Cultura te „sărăceşte” pînă te face bogat. Ea tot inaugurează suspansul lumilor interioare. Le oglindeşte o clipă în absolut. Înţelegi un autor doar cînd îl poţi reduce la o propoziţie, la un cuvînt, la o tăcere… Citesc cu plăcerea cu care alţii se hrănesc. Cititul e desertul meu sufletesc. Scrisul nu este decît promisiunea unei noi înfometări. Citesc fiecare carte cu sentimentul că sînt primul şi ultimul care o citeşte. Trăiesc şi mor de la o pagină la alta. Cititul mă ajută cel mai mult să cred în iluzia de a avea încă iluzii… E totuşi uimitor că se pot construi destine umane prin îmbinarea ludică a unor cuvinte.M-am apucat de citit şi de scris ca înecatul de prima mînă întinsă. Poate că, în scris, nu am făcut decît să aşez unele tăceri între cuvinte. Cititul şi scrisul sînt ca inspiraţia şi expiraţia – un tot. Astăzi, din păcate (o ştiu şi din experienţa universitară), se citeşte puţin şi prost. Se urăşte vîrtos, în schimb, cultura înaltă. Sînt detestaţi, mai discret sau mai abrupt, toţi cei care menţin un nivel autentic, maximal al cititului şi al scrisului. S-a ajuns chiar la paradoxul că nu prea citesc nici cei care scriu. Nu citesc deoarece nu vor să-şi conturbe incultura, vidul interior. Nu doresc să afle cît de goi sînt spiritual. Sau, mai grav, se citesc leşinaţi de admiraţie doar pe ei înşişi. Lectura nu înseamnă automat şi creativitate culturală. Ea e doar o bună promisiune. Nu orice parcurgere de rînduri scrise poate fi numită lectură. Cititul înseamnă o empatie profundă cu textul, ba chiar o re-scriere paralelă a lui. Cititul trebuie să fie cel puţin la acelaşi nivel de comunicare cu scrisul. Cînd deschizi o carte intri încet în sufletul autorului, cotrobăi curios prin gîndurile lui, îi îmbraci nonşalant singurătăţile. Traversezi clipele pe punţile lui de cuvinte, locuieşti temporar într-o pagină plină de umbre stranii, devii un personaj care nu va mai putea ieşi niciodată dintre cele două coperţi. Rămîi un biet rătăcitor printr-o poveste neştiută. Ca atare, practic o selecţie severă în privinţa cărţilor pe care le citesc, le subliniez, le adnotez, le devorez… După citire, ele rămîn însemnate ca după o tăcută bătălie. Cu adevărat, nu-i pot citi decît pe cei care scriu mai bine decît mine.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.or