Ciudateniile Bucurestiului

​

Bucureştiul are nişte ciudăţenii pe care un observator din afară nu le poate rata dar cu care noi, bucureştenii, ne-am obişnuit şi le luam ca pe un dat. Înşir aici ciudăţeniile care mi-au sărit mie în ochi fără intenţia implicită de a face şi un top cu această ocazie.

Crucile de fier forjat/sudat înfipte într-un bloc de ciment. În oraşele mari, ca peste tot în lume, se întâmplă ca oamenii să mai moară. Şi nu o fac întotdeauna în intimitatea căminelor lor. Îşi găsesc tragicul sfârşit pe străzi, prin parcuri, în urma unor accidente sau cine ştie, poate în urma unor evenimente violente sau din cauze medicale. Generaţiile urbanizate forţat sau voit ale Bucureştiului găsesc de cuviinţă să planteze cruci în locul în care un creştin, membru al familiilor lor îşi găseşte sfârşitul. Evident, pentru oricine moartea unui membru apropiat al familiei este un eveniment extrem de dureros ce trebuie marcat cumva. Dar a pune curci de fier înfipte în beton nu cred că este tocmai o practică urbană şi nu cred că ar trebui aprobată de municipalitate. Nu oricine dintre noi poate clădi mici monumente de genul acestora pentru apropiaţii lui/ei pe spaţiul public. Le găsim în parcuri, pe alei, pe străzi la intersecţii. Dau oraşului un aer macabru şi pare o ciudăţenie.

Paracangii. Este un cuvânt nou, nu apare încă în DEX, dar este un substantiv comun printre şoferii bucureşteni. La început erau plozi obraznici şi murdari, acum sunt oameni maturi, unii cu părul alb. Unii încearcă să imite comportamentul angajaților primăriei şi se fac că scriu chiar chitanţe. Alţii sunt agresivi şi ameninţă să-ţi vandalizeze automobilul dacă nu le plăteşti taxele de parcare. Iar unii par atât de credibili şi de versaţi încât dacă-ţi parchezi maşina la limita legii (pentru că Bucureştiul este incapabil să furnizeze suficiente locuri de parcare) chiar dau telefon la poliţie pentru a ţi se ridica maşina. Lucrează cu poliţiile pentru respectarea ordinii. Sunt o ciudăţenie nemaiîntâlnită într-o capitală europeană. Plus că e ciudat că nu avem şi noi aparate de taxat cu au clujenii, braşovenii şi alţii de-ai noştri.

Opt poliţii într-un oraş. Descentralizarea administrativă şi modul în care a fost acesta gândită în Bucureşti ne-a pricopsit cu opt poliţii. Avem şapte poliţii de sector, subordonate consiliilor locale de sector, una pe capitală subordonată consiliului general la care se adaugă şi poliţia naţională a Ministerului de Interne. Dacă ai o problemă şi vorbeşti cu un poliţist pe stradă într-o chestiune ce ţine de urbe nu vei ştii dacă te adresezi cui trebuie. Vei afla că chestiune în cauză ţine întotdeauna de competenţa celorlalte poliţii, după caz. Ceea ce este cel puţin ciudat.

Rahatul. Îmi cer scuze, alt cuvânt nu găsesc, dar ştiţi la ce mă refer. Primăriile noastre cele multe au făcut locuri de joacă pentru copii. Cele mai multe dintre acestea au nisip. Este extrem de riscant să-ţi laşi copilul să se joace în nisip pentru că-şi va băgam mâinile în rahat. În Bucureşti rahatul este peste tot: pe străzi, pe alei, prin iarba din parcuri, prin spaţiile de joacă, în staţiile RATB, pe unde nu te aştepţi. Evident, rahatul provine de la posesorii nesimţiţi de canine şi de la căinii maidanezi. Ca o ciudăţenie, câinii maidanezi sunt o problemă insurmontabilă datorită unor cauze încă neidentificate.

Asfaltarea repetată a aceloraşi artere de circulaţie care nu prezintă probleme. Asta e o mare ciudăţenie. Ziua mergi la serviciu pe un drum ca-n palmă, bine marcat, ireproşabil. Seara pe trotuare sau pe unde pot fi înghesuite apar maşinăriile de râcâit şi turnat şi aplatizat asfalt. În dimineaţa următoare apare nebunia: ambuteiaje, poluare de toate felurile, devieri, haos. E ciudat cum aceste utilaje ce pot fi înghesuite pe te miri unde nu încap şi pe străzile secundare care sunt pline de hârtoape.