Clody Bertola. O aristocrată a scenei
Am citit La vie en rose cu Clody Bertola, cartea Ludmilei Patlanjoglu, în 1997. La apariția primei ediții de la Humanitas. La vremea aceea, teatrul românesc traversa o perioadă vastă. Se depășiseră convulsiile post-revoluționare, publicul regăsise calea spre locuri unde se puteau vedea câteva mari spectacole, cele mai multe datorate generației Purcărete- Măniuțiu-Dabija- Frunză-Tompa. Regizori care, în copilărie sau adolescență, încă o mai prinseseră pe scenă pe protagonista cărții și care fuseseră formați direct sau indirect la școala lui Ciulei, Pintilie, Crin Teodorescu sau a lui Harag. Cu toții evocați cu lux de amănunte de Clody Bertola în lunga, interesanta, via, inteligenta ei conversație cu Ludmila Patlanjoglu. Se revela acolo nu doar o mare actriță, ci și un spectator inteligent care până la un moment dat al vieții era perfect la curent cu mai tot ce era important în teatrul românesc și pe marile scene din Lume,
Revenise atunci, în 1997,esențialul respect pentru modele. Pentru noblețea și demnitatea teatrului. Se credea în durabilitatea și puterea de reinventare a teatrului de artă. Pentru titlul de cel mai bun spectacol concurau Opereta de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, Danaidele de la Craiova și Caligula de la Bulandra, Artiștii își recăpătaseră, după un dureros, chiar dacă explicabil hiatus, respectul publicului, spectatorii, la rându-le, se simțeau doriți și prețuiți de creatori. Galele UNITER erau încă evenimente, erau privite drept sărbători în lege, ocazii de recunoaștere și consacrare a valorii.
Nu, nu, viața de zi cu zi nu era tocmai en rose. Și viața teatrului era și ea departe de a fi astfel. Nici vorbă despre transpunerea în existența cotidiană a baudelairianul luxe, calme et volupté. Cu toate astea, cum spuneam, teatrul își regăsise, își savura și prețuia exemplaritatea. Adesea evocată în amintirile ei de Clody Bertola. Exemplaritate însemnând, printre altele, căutare, refuzul soluțiilor comode și la prima mână, repetițiile înțelese drept implicare și curajoase zboruri de încercare, reprezentații care însemnau evenimente. Iar evenimente fiind, acestea le impuneau încă actorilor prezența la cabină cu o oră, chiar cu două înainte de ridicarea cortinei. Deși putea fi vorba despre reprezentația cu numărul 154, să zicem. Lucruri, de fapt valori despre care vorbește în carte Clody Bertola.
Dacă îmi amintesc bine, La vie en rose cu Clody Bertola, era în 1997, după mulți ani, prima, și dacă nu prima oricum printre primele cărți publicate de o editură importantă dedicată unei mari actrițe. Am salutat-o ca atare într-o recenzie apărută în Familia orădeană care avea pe atunci o consistentă rubrică dedicată artelor spectacolului. Bun. Destul cu nostalgiile!
Am recitit zilele trecute volumul Ludmilei Patlanjoglu. Apărut în 2023, într-o nouă ediție, revăzută și adăugită, completată cu mărturii suplimentare, tipărită în excelente condiții grafice, la editura bucureșteană Nemira. Am recitit-o și am trăit-o altfel. Am trăit așadar eu însumi ceea ce știam încă din vremea studenției, de pe vremea cursurilor de Teorie a literaturii ale marilor profesori Ioana Em. Petrescu și Ion Vlad, ori din Consțiința critică a lui Georges Poulet. Am trăit ceea ce le-am spus la rându-mi generațiilor succesive de studenți. Și anume că recitirea înseamnă o redescoperire, un eveniment. Că recitită, o carte ți se poate revela cu totul altfel.
Sigur,la împlinirea acestui altfel au contat vârsta, experiența de cititor și spectator deopotrivă, au contat și nemulțumirile mele din ce în ce mai acute și mai numeroase. Nemulțumiri și nu capricii. Și cum să nu își spună ele cuvântul și acum, când aștern pe ecranul computerului aceste gânduri, când o criticiță socotită importantă și inexplicabil menținută în funcții de un tot mai rupt de realitate președinte al UNITER se lansează pe facebook într-o pledoarie în favoarea prezenței shaormei în sala de spectacole?
Sigur, respectiva insă poate să debiteze câte prăpăstii vrea și câte o duce mintea, însă mi se pare grav că năstrușnicia cu pricina acumulează zeci, sute de like-uri. Unele venite chiar din partea unor profesioniști ai scenei.
Oare ce ar fi spus despre asta domnii Ciulei, Harag sau Pintilie? Ce ar fi gândit sau cum ar fi reacționat Clody Bertola despre care, din mărturia lui Victor Rebengiuc inserată în cartea Ludmilei Patlanjoglu, aflăm că le impunea disciplină colegilor de scenă și își dorea respectul spectatorilor. Cum s-ar fi simțit Arkadina lui Clody Bertola când sistematicele ei fugi de și din realitate ar fi fost întrerupte de sunetul telefonului mobil (despre care criticița în chestiune teoretizează că ar fi devenit o prelungire a mâinii) și însoțite de mirosuri de carne și ceapă prăjită?
Iată de ce mi se pare, între altele, importantă reeditarea în 2023 a cărții Ludmilei Patlanjoglu. Cartea dobândește, cred, valoarea unui manifest. Ea reamintește importanța respectului pentru profesie, pentru colegi, pentru regizori și, firește, pentru public. Cartea reafirmă importanța modelelor. O face îndeosebi în interviul intitulat Psradisul Ducesei de Chițorani. Interviu în care, cum bine scrie în mărturia ei Lena Constante, Clody visează trecutul. Un trecut care nu a fost întotdeauna en rose. El a însemnat și vilegiaturile la Chițorani, dar și șocul sinuciderii neașteptate a tatălui. Și aprecierile, și laudele din studenție, dar și dificultățile, de fapt obstacolele începutului. Și poveștile de iubire cu Ștefan Constantinescu,Liviu Ciulei, Lucian Pintilie. Dar și dificultatea, e drept, frumoasă, de a le fi alături. Lui Ciulei i-a fost greu să redobândească dreptul de a face regie și asta s-a repercutat și asupra lui Clody Bertola. Actrița a primit doar la a doua tentativă rolul Rosalindei din Cum vă place, însă și ea, și regizorul au avut de înfruntat atunci opacitatea, miopia, poate chiar comandată, a unor critici. Tocmai de aceea mi se pare important că Ludmila Patlanjoglu documentează în cartea ei atât povestea acestui important spectacol pentru reteatralizarea teatrului românesc cât și aceea a Livezii cu vișini a lui Pintilie. Lui Clody Bertola i-au dedicat versuri Radu Sighireanu și atât de complicatul, de profundul Emil Botta. Actrița a avut parte de aprecierile entuziaste ale unor intelectuali de mare anvergură precum Arșavir Acterian, Alexandru Paleologu. De elogii venite din partea unor imense personalități ale teatrului european precum Orson Welles și Paul Scofield. Însă și de o cumplită boală și de ani lungi de teribilă suferință.
Știu că protagonista cărții nu a fost nici pe departe ceea ce se cheamă o persoană comodă.- Citeste restul articolului si comenteaza pe contributors.ro