Comisii, comitete, comicării

Fie că discutăm în termenii unei coșmelii de țară, aruncată la mijloc între trei sate, fie că ne uităm de jos la o impozantă clădire de colegiu centenar, ridicată în vremea lui Lascăr Catargiu, fie că învățăm în școlile vechi, cu holuri de dispensar, dar placate de sus până jos cu termopane recente, din timpul lui Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, orice școală din România anului 2023 își organizează activitatea în comisii. Acum trei ani, când pandemia speria și cutremura poporul nevaccinat, s-a vorbit de digitalizare. S-a făcut. Acum putem completa aceleași hârtii la stat ca înainte, dar le și scanăm și trimitem pe mail ca să fie acolo. În aceasta constă digitalizarea reală a statului. Adunăm munți de rapoarte pe care îi folosim prost. Acestea nu se transformă în cunoaștere, ci în pseudostatistici care, de cele mai multe ori, ascund realitatea (cele mai multe raportări ale statului român sunt, de fapt, subraportări ale situației reale grave – ne confruntăm cu versiunea pe dos a umflării datelor din socialismul românesc, unde realizările erau de talie mondială; acum coafăm ultimul loc la orice parametru de calitate a vieții în speranța ca bulgarii să vină după noi). Scopul acestor comisii organizate la nivel de școală, impuse de Ministerul Educației, este unul vag și nicăieri precizat cu rigoare. De ce există aceste comisii și cui îi servesc? Care este fundamentarea lor? Responsabilii care coordonează aceste grupuri de lucru nu sunt plătiți pentru această muncă, iar tragerea lor la răspundere, în caz de indisciplină, nu este nicăieri precizată în scris de către legiuitor. Munca în comisii este, fără îndoială, utilă și necesară în școli, după cum voi explica, însă caracterul voluntar și gratuit al acestui efort suplimentar constituie o altă breșă legislativă și o vulnerabilitate majoră în sistemul nostru național de învățământ.

Necesitatea de a lucra în comisii permanente (Comisia de evaluare și asigurare a calității, Comisia de curriculum, Comisia de securitate și sănătate în muncă și pentru situații de urgență, Comisia pentru controlul managerial intern, Comisia pentru prevenirea și eliminarea violenței, a faptelor de corupție și discriminării în mediul școlar și promovarea interculturalității, Comisia pentru mentorat didactic și formare în cariera didactică) este rezonabilă în sine: direcțiunea școlii colaborează cu unele din cadrele didactice implicate în organizarea activității didactice, care fac, de obicei, parte din Consiliul de Administrație al unității de învățământ. E normal și recomandabil că această conlucrare să fie cât mai eficientă. Din păcate, adesea lucrurile nu se petrec așa. Care sunt cauzele lipsei de colaborare? Dacă inspectorii de management educațional de la nivel județean și de sector ar fi oameni nealeși politic, numiți vremelnic în funcții pe considerente personale, mărunte, inavuabile, cum se întâmplă, poate ar exista o probabilitate crescută ca aceștia să poată gestiona situațiile din școli cu suplețe, inteligență și corectitudine. La noi inspectorii intră în acțiune doar când apare un incident. Altfel, aceștia nu știu și nu vor să ajute cu sfaturi școlile pe care le păstoresc, care sunt destul de multe la număr (de ce nu mai mulți inspectori de management educațional? – poate pentru că în România vorbim de sinecuri politice, nu de profesioniști reali, dedicați meseriei lor, în aceste posturi de control și decizie, deși inspectorul școlar este, de regulă, un profesor cu ,,dosarul beton” – o somitate pe hârtie).

Inspectorul este văzut ca un pericol, o amenințare și un inamic al școlilor, nicidecum ca un aliat și un sprijin real. Nu există decât rareori profesori în sistemul de învățământ care să vorbească sincer cu admirație și respect de inspectorii din sistemul nostru de învățământ – ,,măcar nu ne face nimic rău și ne lasă în durerea noastră”, acesta este apogeul popularității unui inspector roman luat aleatoriu. Și ne mirăm de ce școlile nu aplică mai deloc chestionare de satisfacție elevilor și se feresc ca dracul de tămâie de aceleași modalități de colectare statistică a feedback-ului în raport cu părinții…

Neputând discuta în termenii de relații instituționale minimal eficiente, școlile nu se află intern decât sub o formă sau alta de autoadministrare a procesului educațional. Ele au un gâde deasupra în persoana inspectorului, dar contactele sunt de evitat prin definiție, ,,dacă nu vrei să ai probleme”. Terorizarea psihologică a directorilor de școală de către inspectorat, care nu este în stare, repetăm, să-și realizeze decent, nici măcar bine, treaba, este o practică atât de păguboasă încât cultura instituțională toxică se scurge ca un lichid vâscos de sus în jos. Dacă inspectorul urlă și amenință directorii, atunci și aceștia procedează, pe cale de consecință, la fel cu subordonații lor. Impunitatea pe filieră politică duce la haos și violență verbală (și, la o adică, fizică) pe scara ierarhic-administrativă. Reversul profesionalismului conduce la stat spre zona unor practici de mici gangsteri politici. De aici dificultățile reale de comunicare între personalul didactic din școlile românești, pe lângă inevitabilele orgolii mărunte și invidiile greu justificabile moral din partea unor, totuși, educatori ai populației tinere.

De aceea comisiile de mai sus funcționează greu și defectuos în cele mai multe unități școlare. O conducere care face ordine cu biciul, pricepută doar la samavolnicii, este suma unui sistem educațional ineficient și prost organizat, descentrat de la sine, oricât de (des)centralizat ar fi în teorie. Însă explicitarea legislativă a sarcinilor acestor comisii este greșită din start, dincolo de recomandarea Ministerului Educației ca fiecare școală să conceapă proceduri proprii (de ce nu elaborează ME proceduri generale pentru orice activitate din școală, pe care școlile să le poată personaliza într-o oarecare măsură, din moment ce oricum unitățile de învățământ funcționează deja după proceduri standard, impuse de sus în jos?). Să le luăm pe rând doar pe cele care își derulează activitatea permanent în școli pentru a observa incoerența administrativă în mișcare, triplarea pozițiilor reale de decizie și control cu altele suspect de asemănătoare, dar golite de actul decizional.

Comisia de curriculum are o mulțime de sarcini de efectuat, de la chestionare la rapoarte de necesități, dar principala ocupație se referă la redactarea ofertei de C.D.Ș. (curriculum la decizia școlii), adică de opționale pentru anul școlar următor. Este una dintre cele mai grele și importante misiuni în relația cu părinții și elevii școlii. Responsabilul trebuie, în mod normal, să facă treaba unui mic secretar al unității de învățământ. În realitate, secretarul real contribuie sau lucrează în locul profesorului pentru că volumul de informații și gestionarea sa tabelară ar crește considerabil munca profesorului obișnuit, care se ocupă de lecții și de elevi prin vocație și datorie.

Comisia de evaluare și asigurare a calității completează online o sumedenie de documente birocratice, a căror natură ține, în mod normal, de departamentul secretariat (tabele statistice cu multe coloane, previziuni ale cifrei de școlarizare, răspunsuri din chestionarele de satisfacție aplicate etc.). Responsabilul acestei comisii este în realitate un alt secretar al școlii, unul din umbră.

Comisia pentru control managerial intern dublează raportările efectuate de directorii și directorii adjuncți ai școlii. Responsabilul acestei comisii are acces, vorbind teoretic, la toate rezultatele activității directorului din școală, pe care le evaluează. În lumina relațiilor ierarhice dificile sau viciate care există în instituțiile noastre de stat, credeți că această comisie funcționează transparent și adecvat cerințelor ei trasate teoretic? Poate da, poate nu, dar este greu de verificat practic răspunsul la această întrebare, deși generalizări rezonabile se pot face.

Comisia de securitate și sănătate în muncă și pentru situații de urgență este inactivă în cea mai mare parte a anului școlar, dar atunci când se ivește ocazia de a interveni, aceasta este sufocată de rapoarte și nu reușește să își îndeplinească misiunea în hățișul legislativ existent, necesitând competențe juridice medii. Or, profesorii responsabili nu sunt juriști, consultanți juridici și avocați în timpul lor liber. Nu sunt competenți în legislația muncii ca un specialist în domeniu și nici nu răspund legal în cazul unui accident sau conflict de muncă grave.

Comisia pentru prevenirea și eliminarea violenței, a faptelor de corupție și a discriminării în mediul școlar și promovarea interculturalității sună pompos, complicat și eclectic: în mod practic, de situațiile de indisciplină și de abaterile de la conduita acceptabilă a elevului se ocupă directorii școlii, responsabilul acestei comisii fiind pus în situația ingrată de a scrie rapoarte și de a discuta cu colegii în calitate de ,,șef informal al diriginților” din unitatea școlară, ceea ce nu poate fi și nici nu este. Despre investigarea cazurilor de corupție, să păstrăm un moment de reculegere. Aceasta este de competența inspectoratelor în primă fază și apoi de procuratură.

Responsabilul pentru mentorat didactic și formare în cariera didactica se concentrează pe supervizarea formării în cariera didactică. Acesta monitorizează cursurile colegilor săi, gradele lor didactice, îi ajută cu sfaturi în activitatea de predare-evaluare, se ocupă de lecțiile demonstrative, ce mai?, este un director de resurse umane al școlii, deși nu are această funcție, inexistentă în unitățile noastre de învățământ. În viața reală, responsabilul scrie rapoarte, jucând rolul unui al nu-știu-câtela secretar al școlii.

Pe lânga aceste responsabilități neplătite, care consumă creier, efort și timp, școala mai are și un coordonator pentru proiecte și programe școlare și extrașcolare, ale cărui atribuții acoperă o pagină și jumătate din ROFUIP, aproape cât cele ale unui director adjunct în toată regula.

După cum se poate constata cu ochiul liber, responsabilii acestor comisii permanente își asumă, neremunerați și fără dreptul legal de a sancționa minimal greșelile sau lipsa de implicare a colegilor profesori, bucăți considerabile din fișele posturilor de director, director adjunct și secretar ai școlii. Cum s-a ajuns la așa ceva? De ce se suprapun activitățile de coordonare, supraveghere și decizie din școli cu cele ale unor responsabili de comisii? De ce ajung profesorii din școală să se calce pe bătături, stimulând conflicte relaționale pe un fond precar deja existent al culturii instituționale? Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro