Conflictul Arctic – un razboi rece intr-o zona inghetata

Dupa evenimentele din Orientul Mijlociu, catalogate la gramada sub titlul “Primavara Araba,” in special dupa marea imparteala a resurselor energetice ale Libiei, am crezut ca vom avea cativa ani de liniste in privinta “conflictelor energetice” devenite acute. Nici vorba, doua zone de conflict s-au acutizat intr-un ritm galopant ingrijorator. Prima zona, Marea Chinei de Est si a doua, zona Arctica intre Polul Nord si Cercul polar arctic. Deoarece a fost publicat recent un studiu informativ bun, semnat de dl Octavian Manea (Beijingul și testul Senkaku: furtună geopolitică deasupra Mării Chinei de Est) nu cred ca postarea altuia poate aduce noutati. Deci am sa prezint o sinteza a analizei in curs de publicare de PGA (Politeia Geopolitical Analyses) referitoare la Conflictul Arctic.

UPDATE: Intr-un lung discurs către naţiunea rusa, Vladimir Putin reuseste sa aseze faptele descrise in articolul de mai jos intr-un context al strategiilor concepute la Kremlin de actualul lider autoritar al noului Imperiu Rus. Vladimir Putin isi declara intentiile fara nici o urma de ipocrizie politica atat de obisnuita in Occident. Putin nu incearca sa fie nici “corect politic” si nici impaciuitor cu Occidentul, el a sesizat exact ceea ce a sesizat Ronald Reagan in 1985 – “slabiciunea adversarului”, el o declara si o foloseste, daca doriti o inversare a polilor si o frana istorica intr-o evolutie care probabil nu se va mai petrece. Pentru un analist atent lucrurile merg si mai departe in pozitionarile strategice pline de asemanari. Ronald Reagan a fost promotorul “Inițiativei de apărare strategică – SDI”, exact acel program strategic care a dus pana la urma la dizolvarea URSS si a lagarului comunist. Vladimir Putin preia din mers strategia Reagan si o adapteaza la posibilitatile actuale ale Rusiei. Daca as fi intr-o pozitie decizionala in Romania as fi foarte ingrijorat si primul lucru pe care l-as face ar fi o aderare urgenta la V-4 (Alianţa de la Visegrad)caun fel de extra-asigurare necesara, pana ce NATO sa hotarasca daca si cum merg lucrurile conform articolului 5. Recomand decidentilor si interesatilor citirea “transcriptului Putin – 2013.” Cateva citate si puncte de vedere pot fi citite, aici.

Preambul. Până în urmă cu doar câțiva ani, dupa terminarea “oficiala” a Razboiului Rece, Arctica a atras puțină atenție internațională. Un teritoriu enorm, de aproximativ 21 de milioane de kilometri pătrați între Polul Nord și Cercul Arctic si care a avut o importanță strategica considerabilă pentru marinele atât ale Statelor Unite cat și ale Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece; locatia a fost perfecta pentru camuflarea submarinele lor sub scut gros de gheata. Aceasta zona era si cea mai scurta traiectorie de zbor pentru rachetele balistice intercontinentale între America de Nord și URSS peste Polul Nord. Fiind slab populata, regiunea cu aproximativ 4 milioane de locuitori intr-un mediu natural extrem de dur, nu ajungea aproape niciodata pe prima pagină a ziarelor.

Interesul recent in regiunea arctică are mult de-a face cu schimbările climatice. Arctica s-a confruntat cu încălzirea periodică și faze de răcire în trecut, dar temperatura la suprafață a crescut constant în ultimii 45 de ani. Deoarece măsurătorile sistematice, care au început în 1979, au inregistrat tendinta ca gheața mării a fost în scădere continua. Această evoluție se poate mentine si chiar accentua in viitor. Proiecțiile recente prezic veri fără gheață aproximativ intre anii 2030-35.

Din nefericire, intr-un interval mai mic de un deceniu, zona arctică a trecut de la a fi considerata un “bun comun la nivel global”, la un aprig motiv de conflict pentru o mina de aur economica pretinsa sau contestata de actorii globali din aceasta zona.

Relevanța geopolitică. Intr-o perioada in care unele divergente intre puterile globale reapar, vechile motivatii militare isi fac loc din nou in gandirea militara a puterilor lumii, impreuna cu aceste considerente si natura economica a regiunii arctice intra in bilantul global al celor care sunt statele Arctic-riverane. Sub gheata care se subtiaza se află o mare varietate de resurse naturale, în special rezerve energetice. Conform estimărilor, regiunea detine aproximativ 22% din resursele rămase de petrol și gaze naturale ale planetei[1]. În timp ce costul actual de exploatare al acestor rezerve este mare, dreptul de proprietate este deosebit de atrăgător pentru statele Arctic-riverane, având în vedere ipoteza larg răspândită că prețurile la energie vor creste din nou în viitor. Rezervele arctice pot fi, de asemenea, exploatate fără a risca violența politică și instabilitatea care pot apărea în Orientul Mijlociu și Africa.

În conformitate cu evaluarea Statelor Unite (US Geological Survey) a resurselor energetice din regiunea arctică, cele mai mari rezerve potențiale de petrol din regiune sunt: ​​Bazinul Arctic al Alaskai de pe coasta de nord a statului American, bazinul Amerasia la nord de Canada, Bazinele de Est și de Vest Groenlanda, în largul coastelor Groenlandei. Livrările estimate în aceste domenii sunt de 29 miliarde de barili (Alaska), 9,7 miliarde de barili (Amerasia Canadiana), 8 miliarde de barili (Est Groenlanda) și respectiv 7 miliarde de barili de petrol (Vest Groenlanda). [2].

Jurisprudenta internationala. În conformitate cu Convenția ONU privind dreptul maritim, platoul continental al fiecarui stat maritim se extinde la 200 de mile marine; aceasta zona poate fi considerata zona economică exclusivă a unui stat (Exclusive Economic Zone – EEZ). Cu toate acestea, in unele cazuri, statele pot extinde jurisdicția lor până la un maxim de 350 de mile marine prin prezentarea de probe geologice Comisiei ONU privind limitele platoului continental (Limits of the Continental Shelf CLCS) în termen de 10 ani de la ratificarea dreptului maritim [3]. Jucatorii implicati în acest proces sunt Rusia, Canada, Danemarca, Norvegia, ele fiind statele Arctic-riverane actionand in cadrul Convenției ONU. Statele Unite reprezinta, de asemenea, un actor important, dar unul care acționează în afara cadrului ONU si asta pentru ca SUA nu au ratificat niciodata aceasta conventie.

Rusia. În 2001, Moscova a depus o cerere la ONU pentru anexarea a 1240 mile subacvatice referitoare la Dorsala Lomonosov(Lomonosov Ridge), argumentând că aceasta creasta submarina este o extensie a suprafeței siberiene [5]. În cazul în care Comisia ar recunoaște creasta ca teritoriu rus, Rusia va extinde ZEE a sa, aproape tot drumul spre Polul Nord. Într-un efort de a susține simbolic cererea lor, o expediție științică rusa a folosit un mini-submarin pentru a planta un steag pe fundul mării Arctice sub Polul Nord, în anul 2007.

Mai recent, un raport publicat de către Consiliul Național de Securitate rus arată că Moscova se așteaptă ca Arctica să devină “baza de resurse primare până în 2020”. De asemenea, raportul merge mai departe pentru a contura planurile pentru formarea unei forțe militare de specialitate responsabile pentru protejarea intereselor Rusiei în Arctica [4].

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro