Copilul care nu cere, nu plânge, nu deranjează e echilibrat sau înghețat emoțional?
Sunt copii care nu fac crize. Nu țipă, nu insistă, nu trântesc uși. Le spui ceva pe un ton răspicat și ei acceptă. Aprobă reacția ta, se retrag și par să meargă mai departe. Din exterior, par liniștiți, adaptați, „ușor de crescut”. Doar că, uneori, liniștea asta nu înseamnă echilibru, ci blocaj emoțional.
La început, e doar o reacție punctuală. Apare în momentul în care copilul simte că nu poate schimba nimic, că nu poate răspunde, că nu e auzit. Apoi, acest mecanism se repetă și, în timp, devine reflex. Același blocaj apare în tot mai multe situații emoționale. Copilul nu mai spune, nu mai cere, nu mai arată ce simte. Când crește, acest mecanism de adaptare și de autoprotecție nu dispare, iar el va deveni adultul care funcționează, dar nu reușește să exprime pe deplin ceea ce simte. Psihologii numesc acest tipar „emotional freezing”. Acesta nu descrie lipsa emoțiilor, ci blocarea lor pe termen nedefinit.
„Nu e loc și pentru trăirile mele”
„Noi vom merge la plajă cu toții. Tu rămâi acasă”. Așa începe povestea lui Esteban, scrisă de psihologul Sigifredo Castell Britton în articolul „The Frozen Child as an Internal Emotional Pattern” (Copilul amorțit ca mecanism emoțional intern), publicat în Psychology Today. Esteban nu descrie o scenă violentă din familia sa. Nu pare un moment dătător de traumă. Au fost câteva cuvinte spuse răspicat de către tatăl său. Și care n-au lăsat loc de răspuns. După cum i-a povestit psihologului, „n-a avut nicio reacție, n-a protestat, n-a întrebat. A amuțit, pur și simplu, ca și cum totul în interiorul lui s-ar fi oprit”. Iar acesta nu a fost un episod izolat: o altă zi, o ieșire la cinema, aceeași interdicție, același mesaj. Fără explicație, fără discuții și tânguieli. De fiecare dată, reacția lui Esteban – copilul a fost tăcerea.