Copilul se taie. Se arde cu bricheta. Se lovește, se zgârie. Cum ajunge un copil la automutilare și ce pot face părinții ca să oprească suferința

Sunt gesturi prin care copilul sau adolescentul își provoacă durere ca să facă față unei stări emoționale copleșitoare. Automutilarea la adolescenți este adesea înțeleasă greșit: confundată cu o fază, un gest de manipulare sau un semn de rebeliune. În realitate, este un semnal de alarmă emoțional.

Pentru mulți părinți, aceste semne nu se leagă imediat într-un diagnostic sau într-un cuvânt anume. Puțini folosesc, din prima, termenul de „automutilare”. Mai degrabă apare confuzia: o fi o fază? o fi doar stres? exagerez? Iar tocmai această ezitare poate întârzia momentul în care primește ajutor. „Pentru el, automutilarea nu e o soluție, ci singurul lucru care pare să funcționeze în acel moment”, explică psihologul. Ce înseamnă și cum apare, uneori chiar și la copiii mici, automutilarea?

Uneori, semnele sunt discrete. Alteori, sunt chiar sub ochii noștri, dar nu știm cum să le citim.
Un copil care începe să poarte constant mâneci lungi, inclusiv vara. Răni care apar des și se vindecă greu. Urme pe piele explicate vag sau evitate în discuții. Schimbări de dispoziție, retragere, iritabilitate. Automutilarea nu înseamnă neapărat tăieturi vizibile și nu este sinonimă cu dorința de suicid. De cele mai multe ori, este o soluție de moment. Adolescentul încearcă să facă față unei dureri emoționale pe care nu știe cum să o gestioneze altfel. Poate apărea inclusiv la copii mici și la adolescenți care, din exterior, par bine adaptați, cuminți și susținuți.

Psihologul clinician și psihoterapeut Elisa Bouleanu ne explică ce se află în spatele acestor comportamente, de la ce vârstă pot apărea, de ce contează chiar și un singur episod, ce greșeli pot face părinții din dorința de a ajuta și ce intervenții reale pot reduce riscul de repetare.

TOTUL DESPRE MAME: De ce ajunge un copil să-și facă rău ca să se simtă „mai bine”? Ce declanșează gestul, ce simte înainte?

Psiholog Elisa Bouleanu: Un copil sau un adolescent nu ajunge să își facă rău pentru că își dorește durerea în sine. Nu este niciodată doar despre asta. În mod paradoxal, adolescentul își face rău pentru că durerea fizică este mai ușor de suportat decât cea emoțională. Înainte de comportamentul de automutilare (indiferent de forma sub care se manifestă – tăiat, ars, lovit, zgâriat etc.), adolescentul resimte o stare de tensiune internă foarte mare. Pot fi emoții intense. Ori emoții confuze sau contradictorii – tristețe, frică, furie, rușine, vinovăție, pe care copilul sau adolescentul nu știe cum să le gestioneze. Pentru unii adolescenți, automutilarea este modalitatea de a scăpa de o emoție intensă, copleșitoare. Durerea fizică distrage atenția de la acea emoție intensă. Aduce și o senzație de control și produce, de regulă pe termen foarte scurt, o descărcare a tensiunii interioare atât de intens resimțită.

Scapă de o emoție prea intensă sau vrea să simtă ceva când nu mai simte nimic? Și, în acest caz, e o formă de control?

Da, pentru unii adolescenți poate fi și acest lucru: se automutilează ca să simtă ceva. Orice altceva, în afara golului interior, a amorțelii interioare. Mulți descriu această stare ca pe o lipsă totală de trăire. O senzație de vid, de deconectare de la lume, de la sine. Ca și cum emoțiile au dispărut și funcționează pe pilot automat. „Sunt mort pe dinăuntru” – spun unii adolescenți care recurg la automutilare ca să simtă ceva. Automutilarea îi ajută să simtă durere fizică, simt ceva, semn că sunt vii, că pot avea o reacție.

Citește continuarea interviului AICI.