CORESPONDENȚĂ DE LA VATICAN. „Sunt un păcătos. Asta e cea mai precisă definiţie a mea”, spunea Papa Francisc

Zeci de mii de oameni stau la coadă pentru a-și lua rămas bun de la Papa Francisc. Este ultima zi în care pot face acest lucru, înainte de funeraliile de sâmbătă pentru suveranul pontif care a condus Biserica Catolică timp de 12 ani și a devenit cunoscut drept „papa săracilor”. 

• ”Nu uita de săraci”, și-a amintit Papa că i-a spus unul dintre cardinali, în momentul în care, la numărătoarea din Conclav, s-au atins voturile necesare pentru a fi ales. Astăzi, acești săraci, un termen mai amplu și deloc depreciativ în lumea civilizată, au venit să-i prezinte onorul Papei Francisc, încetat din viață acum câteva zile, la 88 de ani. 

Papa Francisc a vizitat mai mult de 60 de țări în timpul pontificatului său, dar ”cetatea sa de scaun” a fost Roma, unicul oraș al lumii în care se suprapun două istorii. Metropola a fost capitala antică a Imperiului Roman, unul dintre cele mai mari imperii pe care omul le-a ridicat vreodată. Iar, astăzi, Roma este centrul ”imperiului tăcut”, punctul focal a 1,4 miliarde de credincioși catolici. 

Sunt în Piaţa Sfântul Petru şi mă îndrept către Bazilică, acolo unde este expus sicriul cu trupul suveranul pontif, pentru a-l redescoperi pe cel care a fost numit „papa săracilor”. 

„E atât de grea despărțirea”

„Îl iubesc, poate de aceea e atât de grea despărţirea”, mărturiseşte Sebastian, un tânăr de 30 de ani din Franţa. A venit singur aici. Ca într-un pelerinaj privat. Lângă el, un pelerinaj în familie sau un pelerinaj în comunitate. 

După ce trec pe lângă sicriul papei Francisc, se odihnesc printre coloanele impunătoare, se roagă, râd şi se bucură că sunt împreună. Unii au baticuri de identificare, alţii sunt organizaţi de ghid cu steguleţ, mulţi poartă guler roman de culoare albă.

Zeci de mii de oameni au venit zilnic în Piaţa Sfântul Petru, de miercuri, când trupul Papei Francisc a fost adus la Bazilica Stântul Petru.

Coada până la intararea în Bazilică s-a format, pe zeci de metri, în arc de cerc, în jurul obeliscului din Piaţă, pe lângă coloane. Mai încolo, pe Via della Conciliazione, în faţa Pieţei Sfântului Petru, alte mii de oameni aşteaptă să se alăture mulţimii. 

Dacă au trecut de cele două filtre de securitate, pelerinii au intrat în atenţia voluntarilor, care îi aşază regulamentar în rând. Nu se grăbeşte nimeni, de parcă papa o să-i aştepte pe toţi. 

La pagina 105 din autobiografia sa, „Speră”, Papa a scris: „Tradiţia nu e un muzeu, e garanţia viitorului. Ideea de a te întoarce mereu la cenuşă este nostalgia fundamentaliştilor, dar nu acesta trebuie să fie adevăratul sens al cuvântului: tradiţia este o rădăcină, indispensabilă pentru ca pomul să dea roade mereu noi”.

Un papă între lumi

Peste tot, telefoane. Poză cu Bazilica Sfântul Petru, poză cu coada, poză încă o dată, selfie, selfie de grup. Momentele de priveghi naţional ajung astfel pe ecranele telefoanelor din toată lumea.

„Astăzi nu trăim atât o eră a schimbării, cât o schimbare de eră”, le spunea papa Francisc episcopilor şi laicilor italieni la cea de-a cincea Convenţie naţională a Bisericii italiene, pe 10 noiembrie 2015. 

Prea progresist pentru unii, excesiv de conservator pentru alţii. Primul papă iezuit, primul papă american, primul papă cu numele de Francisc sau primul care a ţinut un discurs la conferinţele TED. 

„Sunt un păcătos. Asta e cea mai precisă definiţie. Nu este o figură de stil, un gen literar. Sunt un păcătos”, îi spunea unui preot iezuit. 

Timp de 12 ani, cât a durat pontificatul său, Papa Francisc a fost o inspiraţie pentru cei 1,4 miliarde de catolici pe care i-a îndrumat. A căutat adesea să aducă o notă de umilință în marea sa funcție. 

A evitat fastul tradițional al Vaticanului și a optat pentru ritualuri mai simple chiar şi atunci când a făcut planuri pentru funeraliile și înmormântarea sa:

 „În pământ, simplu, fără decoraţiuni deosebite” şi cu inscripţia doar a numelui său papal în latină: Franciscus, după cum a lăsat în testament. 

Va fi înhumat în Bazilica Santa Maria Maggiore, una dintre principalele patru biserici ale creştinătăţii din Roma. Funeraliile vor avea loc sâmbătă, în Piaţa Sfântul Petru, în faţa bisericii în care se odihnesc majoritatea predecesorilor săi.

„Mulțumim, Francisc”

În mijlocul mulţimii ordonate în semicerc, au fost aşezate deja scaunele pentru invitaţii la slujba de sâmbătă. E locul în care papa Francisc a rostit primele cuvinte de la logia Bazilicii Sfântul Petru, după alegerea sa cu suveran pontif, la 13 martie 2013. A fost un salut simplu, omenesc: „Fraţi şi surori, bună seara!”.

„Am salutat pentru că aceste mici cuvinte cărora abia dacă le dăm atenţia înseamnă să ne declarăm grija şi, în cele din urmă, dragostea pentru celălalt. […] E un angajament, nu o formulă goală. Suntem aici, pe acest pământ, fraţi şi surori, şi avem cu toţii nevoie de mântuire”, scrie fostul episcop de Roma în autobiografia lui, rememorând primul discurs în calitate de cap al bisericii catolice. 

„Mulţumim, Francisc”, „Frate sfânt imediat”, „Mergi în pace”. Sunt titlurile de pe prima pagina ale revistelor italiene. „Italianul din Argentina. O viaţă sub steagul umilinţei” este unul dintre titlurile articolelor. 

Pentru cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio, primii săi pași în calitate de papă au fost surprinzători. A vrut să-şi spună „Francisc”, în onoarea Sfântului Francisc din Assisi, un soldat din secolul al XII-lea, care a întemeiat ordinul franciscan și a trăit în sărăcie, fiind cunoscut pentru protecția acordată animalelor și mediului. 

„Când voturile au ajuns la două treimi, au fost aplauzele obișnuite, pentru că papa fusese ales. El m-a îmbrățișat și m-a sărutat și mi-a spus: «Nu uita de săraci!»”, le povestea Francisc jurnaliștilor la 16 martie 2013, despre cum cardinalul Claudio Hummes i-a dat ideea de a alege numele Francisc. Şi-a ales numele acesta pentru că voia „o biserică săracă şi pentru săraci”, aşa cum avea să spună în acelaşi dialog.

Au existat avantaje pe care le-a refuzat încă de la început: a ales să locuiască într-un apartament mic în loc de palatul Vaticanului şi să se deplaseze cu un Ford Focus vechi de cinci ani. Apoi, gesturile sale au intrat în această logică a modestiei: plata propriei facturi de hotel, apelarea pe cont propriu pentru a anula un abonament la ziar, oficierea slujbelor din Joia Sfântă într-o închisoare pentru tineri.

„Lucrul de care Biserica are cea mai mare nevoie astăzi este capacitatea de a vindeca rănile. Văd Biserica precum un spital de campanie după bătălie”, spunea în septembrie 2013, într-un interviu pentru La Civiltà Cattolica.

 „Cine sunt eu să judec?”

Papa Francisc spera că exemplul său de milostivenie va putea schimba lumea. „Un pic de milă face lumea mai puţin rece şi mai dreaptă”, spunea în prima rugăciune Angelus din 17 martie 2013. 

Spunea că Dumnezeu este „apropiere, milă și tandrețe”. Şi apoi, încă un cuvânt: speranţă. 

„Viitorul are un nume, iar numele său este speranță”, spunea pe 26 aprilie 2017, într-un mesaj care îndemna la solidaritate, în prima conferinţă TED la care a vorbit vreodată un papă.

În șirul de oameni care aşteaptă să-şi vadă liderul spiritual pentru ultima dată, naţionalitatea devine secundară. ”Oamenii săraci” sunt de peste tot, indiferent de PIB-ul țării. Ce înseamnă lipsa speranței, altceva decât sărăcie? Tuturor ne lipsește speranța, toți suntem, în multe feluri, săraci. 

E o coregrafie a simţului comun care nu ţine cont de limbă, culoare sau preferinţe politice. Papa Francisc i-a chemat lângă el pe toţi, indiferent că sunt gay, divorţaţi sau recăsătoriţi.

 „Cine sunt eu să judec” – declaraţia aceasta, făcută într-un avion care se întorcea din Brazilia, a făcut înconjurul lumii. 

„Fragili și dezorientați, dar, în același timp, importanți și necesari”

I-au urmat decizii teologice precum includerea persoanelor divorțate și recăsătorite în rândul celor care pot primi Euharistia – o măsură interpretată de unii drept o slăbire a rigorii morale tradiționale.

Pentru fostul episcop de Roma, întâlnirea dintre oameni nu era însă doar o bucurie, ci şi o nevoie. 

„Ne-am dat seama că suntem pe aceeași barcă, cu toții fragili și dezorientați, dar, în același timp, importanți și necesari, cu toții chemați să vâslim împreună, fiecare dintre noi având nevoie de alinarea celuilalt”, spunea într-o rugăciune pentru încetarea pandemiei de coronavirus în Piața Sfântul Petru, 27 martie 2020.

În faţa Papei Francisc

Picioarele lui Iisus de pe basoreliefurile porţilor de intrare în Bazilică strălucesc. Nu e o metaforă, strălucesc după ce sunt atinse de zeci de mii de mâini care caută ritualic binecuvântarea Domnului, înainte de a face semnul crucii. 

Mulți dintre pelerini se îndreaptă direct, cu capul în pământ, către altarul din Bazilică, unde este depus trupul Papei. „No photo”, le repetă întruna voluntarii celor care încă nu s-au despărţit de telefoane.

Nu e timp de zăbovit în faţa sicriului. Mulţimea nu se opreşte. Trece prin faţa catafalcului, îşi face cruce şi continuă drumul spre ieşire. Atât. Orice clipă petrecută în plus de cineva e una petrecută în minus de altcineva. 

Magneți cu Papa 

Roma n-a fost pregătită pentru aceste zile, aşa cum lumea n-a fost pregătitiă. Câţiva paşi în jurul Vaticanului sunt de ajuns pentru ca Roma să-şi expună şantierele de metropolă, resturile lăsate de salubrişti pe stradă şi decorurile improvizate de vânzătorii de suveniruri. 

De la loggia din Bazilica Sfântul Petru, papa Francisc le zâmbeşte oamenilor de pe magneţi de frigider, de pe căni, brelocuri sau calendare. 

La mică distanță de Vatican, sentimenul trist de la funeralii se risipește. Îmi amintește despre bucuria de a fi creștin despre care vorbea Papa Francisc. 

„Fără această bucurie, credința se micșorează într-un lucru opresiv și mohorât; sfinții nu sunt «acri», ci bărbați și femei cu inimi vesele, deschise speranței”, spunea în octombrie 2022  Papa Francisc. 

Fără speranță, suntem săraci în cel mai dur sens. Deloc, întâmplător ultima sa carte, autobiografia, chiar așa se numește, „Speră”.