Cronica de carte: Ce știm și ce nu știm despre Shakespeare?

Exact în zilele în care am citit și interesat, și amuzat mai mult decât simpatica dar și utila carte Shakespeare. Lumea ca scenă datorată lui Bill Bryson, apărută într-o traducere românească din păcate nu tocmai de laudă la editura Polirom (cum să lauzi ceva în interiorul căruia găsești monstrul lingvistic și-a adus aportul?), în nr. 9/2023 al revistei România literară respectatul profesor ieșean Alexandru Călinescu publica articolul Un critic însetat de paradoxuri. În care era vorba despre creația critică a unui francez pe nume Pierre Bayard căruia i se datorează, printre altele, introducerea în câmpul cercetării literare a conceptului de eclipsă. Al cărui rost ar fi acela de a defini și explica faptul că “o operă prezentă în chip excesiv ocultează alte opere până a le face uneori să dispară și, impune, totodată, un anumit tip de sensibilitate ce apare drept naturală”.

Exemple în acest sens ar fi multe. Ele sunt menționate de Bayard și citate de Alexandru Călinescu. Profesorul universitar ieșean amintește că ceea ce s-ar chema un caz-școală este acela al lui Ben Jonson. Un autor eclipsat în timpul vieții sale cu mult succes de William Shakespeare. Cam la fel au stat lucrurile și cu creația lui Christopher Marlowe.

Iată însă că Bill Bryson ne reamintește în penultimul capitol al cărții sale, capitol intitulat Moartea, că, după ce Shakespeare s-a dus la cele sfinte, probabil în aprilie 1616, și aceasta după ce a operat câteva schimbări semnificative în testament, schimbări care au cam dezavantajat-o pe Anne, celebra lui soție, însuși marele scriitor englez a intrat într-o perioadă de eclipsă. Nu a fost deloc agreat în vremea Restaurației, scrierile sale fiind adaptate masiv în rarele ocazii când au mai fost puse în scenă.

Ani buni lumea nu și-a mai prea amintit cine a fost Shakespeare, a fost nevoie de un secol de la moartea scrritorului până când au apărut primele încercări de a i se reface biografia. Un rol important în revenirea pe scenă a scrierilor lui Skakespeare i-a revenit celebrului actor Garrick, Cel numit azi marele Will a avut mult de așteptat și până când a demarat exegeza scrierilor sale. Care debutează, conform lui Bryson, cu un irlandez pe nume Edmond Malone. De profesiune avocat. Care nu a fost tocmai fără de păcat și fără de prihană. Cum nu au fost nici alții care au inventat dovezi spre a-și susține aproximările cu pretenție de exegeză.

Creația lui Shakespeare a devenit, odată cu trecerea timpului, ceea ce autorul cărții ce face obiectul acestei recenzii numește o obsesie a universitarilor.Ceea ce nu înseamnă însă că toate cercetările despre viața și activitatea lui ar fi fost chiar foarte serioase.

Având în vedere nenumăratele enigme ce țin de viața, activitatea, identitatea și moartea celui pe care astăzi toată lumea a căzut de acord să îl numească Shakespeare (probleme fiind și în privința corectei ortografieri a numelui autorului lui Hamlet, căci scriitorul însuși s-a dovedit creator de ambiguități, semnând cam cum a dat Domnul,de unde încă o serie întreagă de enigme și de malentendu-uri) au apărut pe piață și pretinse cercetări ce s-au dovedit a fi adevărate bazaconii. Bill Bryson enumeră o seamă dintre ele, insistând îndeosebi asupra uneia semnate de o anume Delia Bacon care s-a străduit din răsputeri să demonstreze că ceea ce îi este atribuit marelui Will i-ar aparține de fapt lui Francis Bacon. Coincidența de nume nefiind nici întâmplătoare și nici tocmai inocentă. Au fost și alții în sarcina cărora a fost pusă creația shakespeariană sau măcar o parte din aceasta, problema fiind detaliată de Bill Bryson în capitolul intitulat Candidații.

Bill Bryson ne spune, în paginile de început ale cărții sale, și cum se face că a scris-o, și că nu este nici pe departe shakespearolog cu acte în regulă. Că a întocmit Shakespeare. Lumea ca o scenă ca urmare a unor obligații contractuale, profitând însă de faptul că, din fericire,” Marea Britanie este plină de asemenea experți, așa că, prevăzător, am apelat la ei”. Și tot din primele pagini aflăm că nici unul dintre cele trei portrete,sau, mă rog, întruchipări iconice ale lui Shakespeare, nu ar deține o strictă garanție a autenticității.

Viața, creația autorului Furtunii, numită și ea în carte, prudent, “una dintre ultimele creații ale lui Shakespeare”, înseamnă un lung șir de necunoscute. Și uite așa se face că volumul de ceva mai mult de 200 de pagini intitulat Shakespeare. Lumea ca scenă înseamnă mai curând un inventar a tot ceea ce nu știm ori nu știm chiar foarte sigur despre cel mai mare dramaturg englez și poate chiar al lumii decât a ceea ce este în afara oricărei îndoieli. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro