Cronica de film: Enigme și simboluri (Viața dublă a Veronicăi)

Despre Viața dublă a Veronicăi, filmul din 1991 al regizorului polonez Krzystof Kieslowski, s-a spus că ar fi un film filosofic. Enigmatico-filosofic chiar. Că vorbește despre posibilitatea ca în două locuri de pe lumea aceasta (în cazul de față Polonia și Franța) să se nască aproximativ în același timp două persoane care să și semene fizic, să se cheme aproximativ la fel (Weronika și Veronica) și să aibă destine aproape asemănătoare. Să nutrească aceeași pasiune, în cazul de față una pentru muzică. Weronika din Polonia, o Polonie de abia ieșită din comunism (vedem la un moment dat un camion ce transportă o masivă statuie a lui Marx tocmai demontată de pe soclu) nutrește ambiția unei cariere solistice, însă exact în momentul în care visul e pe cale să se împlinească, artista moare din pricina unui atac de cord. Véronique din Franța renunță, spre dezamăgirea profesorului ei, la o posibilă glorie pe scenă, preferând cariera de profesoară. Weronika din Polonia se intersectează la un moment dat cu Véronique din Franța, cam la fel cum se întâlnesc două stele, este frapată de asemănarea dintre ele, însă încercarea ei de a-i vorbi eșuează.

Despre același film s-a spus și că e un film de dragoste. Unul dintre cele mai frumoase din istoria genului. Ambele personaje principale feminine se îndrăgostesc, prima de un anume Antek, cea de-a doua de un artist (și marionetist, și scriitor) pe care îl cheamă Alexandre Fabri. În secvențele de final ale peliculei Alexandre îi lămurește iubitei sale secretul ce fusese enunțat imediat după generic, când două mame le împărtășesc fetițelor lor taina Crăciunului și aceea a renașterii naturii odată cu venirea primăverii. Un secret resimțit de Véronique cea care simte că o altă ființă asemănătoare e parte din viața ei. Ce le leagă la modul simbolic pe cele două tinere? Probabil acea bucată de sfoară pe care Weronika o rupe de emoție si prin concentrare la finalul unei arii și pe care o primește Véronique într-un plic lipsit de numele expeditorului. E doar unul dintre simbolurile asupra cărora insistă camera lui Slawomir Idziak. Mai menționez acela al oglinzii, al lupei, al ferestrei ca și pe cel al mingii a cărei aruncare în tavan determină căderea tencuielei învechite.

Tot despre acest film al lui Kieslowski s-a mai spus și că ar fi un superb film de artă. Și chiar este. Și datorită excelenței scenariului (Krzystof Kieslowski, KrzystofPiesiewicz) care narează într-un fel neagresiv o posibilă și până la urmă o cum nu se poate mai firească enigmă a vieții, aceea care face să fim și să nu fim unici, și datorită imaginii și montajului (Slawomir Idziak, respectiv Jacques Witta), și grație muzicii compuse de Zbigniew Preisner, și datorită ariilor care au ceva dumnezeiesc în ele și care nu sunt doar cântate, ci oficiate de Weronika poloneză.

Viața dublă a Veronicăi mi se pare a fi un minunat film de artă și grație interpretării de excepție a actriței Irène Jacob. Care face parte, după părerea mea, din acea categorie a actorilor unici despre care a scris atât de frumos în repetate rânduri regretatul om de teatru George Banu. Cariera lui Irène Jacob, care a mai jucat într-un alt mare film al lui Kieslowski- Trei culori. Roșu-­ a fost determinată de colaborarea cu regizorul polonez. Actrița a mai jucat și în alte filme ale altor regizori, însă nu a mai înregistrat niciodată succesul avut în filmele lui Kieslowski. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro