Cronica de film: "Miracolul de la Sf. Anna" – Mystic pizza

In cel mai recent film al sau, Spike Lee se deplaseaza in timp si spatiu, adica in Italia celui de-al doilea razboi mondial unde patru soldati americani de culoare se pierd in spatele liniilor inamice, in timp ce aproape 500 de civili italieni sunt ucisi de trupele germane. Inspirat din romanul lui James McBride, la randul lui inspirat din evenimente reale, „Miracolul de la Sf. Anna” e infuzat de multa mistica. De fapt, e infuzat de multe lucruri, ma rog, cat a intrat in 160 de minute.

Spike Lee a fost entuziasmat de romanul pentru care James McBride nu doar ca a citit vreo 20 de carti si s-a intalnit cu supravietuitori americani si italieni, dar s-a si mutat pentru o perioada in Italia. A fost atat de entuziasmat incat l-a cooptat pe James McBride la transformarea cartii in scenariu.

Poate din aceasta cauza povestea e incarcata nu doar de amanunte nesemnificative, dar si de lungimi si subploturi care depasesc bioritmul.

Optiunea pentru coperte – de deschidere si de final – care inchid un mare flashback (la fel ca in „Salvati soldatul Ryan”, la care filmul te trimite de mai multe ori), n-ar fi pana la urma derutanta pentru spectator, dar folosirea unui lung flashback in interiorul acestui flashback te poate face sa te ratacesti putin.

Lucru pe care trebuie sa-l iertam pentru ca in economia povestii acest flashback nu putea fi plasat altundeva, dar si deoarece contine cel mai impresionant moment al filmului, cel al masacrului de la Sant’Anna di Stazzema, cand nazistii au executat aproape 500 de femei, batrani si copii.

In film, masacrul are loc pentru ca un partizan italian tradeaza. Acesta a fost motivul pentru care partizanii italieni care mai sunt azi in viata au protestat la premiera filmului impotriva faptului ca realizatorii nu a respectat adevarul istoric. Si Spike Lee, si James McBride s-au aparat afirmand ca filmul e, de fapt, opera de fictiune.

Adevarul este ca un singur italian pica prost. Ce mi se pare mai greu de digerat e faptul ca Spike Lee da senzatia ca se rasuceste de la o idee la alta si de la un registru stilistic la altul, ca si cum ar fi fost atat de inspirat de carte incat nu si-ar fi gasit ragazul sa cugete bine la ce vrea sa faca.

Incepe filmul cu figura lui John Wayne din „Ziua cea mai lunga”, privit pe micul ecran de cel care e – vom vedea pe urma – unul dintre combatanti. Aceasta optiune a cineastului plaseaza din start filmul pe o grila de receptare care necesita detasarea de tema, dar si de un gen cinematografic exploatat cu succes in anii ’50-’60.

Adevarul e ca Spike Lee ne pune pe o orbita interesanta, ca si cum ne-ar avertiza sa ne asteptam la un film care pune intre rame nu un moment istoric, ci si felul in care el a fost ilustrat pana acum. Dar filmul continua si aluziile la cea de-a doua rama se raresc pana dispar cu totul.

Si dispar probabil pentru ca interesul cineastului se muta pe povestea in sine care este, cum am spus, imbibata de metafizica, de problematica rasiala (a carui portavoce e Spike Lee in mai toate peliculele sale) si de faptul istoric.

Filmul are momente reusite, cum sunt cele in care uriasul Sam Train (interpretat de Omar Benson Miller, un fel de „Ghost Dog”- Forest Whitaker de inocenta unui copil) relationeaza cu Angelo (jucat de un pusti foarte expresiv, Matteo Sciabordi).

O alchimie exista intre interpreti, si relatia dintre personaje e interesanta, dar pe masura ce filmul inainteaza ea devine prea patetica pentru a ne impresiona cu totul (mai ales ca eram vaccinati cu aluzia referentiala de la inceputul filmului si ne asteptam la ceva mai mult).

Faptul ca Spike Lee trece de la razboi la metafizica, la discriminarea rasiala sau la partizani (care apar ca niste flori, dupa jumatatea filmului, ca si cand n-ar fi existat pana atunci) te face sa nu mai poti gusta nici o felie pana la capat si sa ai dificultati in a lua aceste bucati ca pe un intreg.

Patetismul atinge si el apogeul la sfarsitul filmului – o coperta la care se putea renunta, mai ales ca secventa de dinainte, care inchide flashback-ul, este un apogeu in sine. Impreuna cu masacrul de la biserica ea alcatuieste cei doi poli dramatici ai filmului. Acestea sunt si cele mai reusite momente – si ca efort de realizare, dar si ca punct de jonctiune intre tema razboiului si ideea divinitatii care isi cheama oitele in singurul loc, cel de dincolo, unde e pace si liniste.

Daca metafizica e placuta pana nu devine prea multa, relatiile dintre personaje se intaresc si personajele capata consistenta pe masura ce actiunea inainteaza. Printre momentele care suna firesc in relatia dintre satenii italieni si americani exista insa si zone in care reactiile italienilor suna fals, ca si cum ar fi fost scoase dintr-un repertoriu de stereotipii nationale.

E de laudat dorinta regizorului de a nu folosi actori cunoscuti in rolurile principale. John Turturro apare doar la inceputul filmului, ca si John Leguizamo, iar Alexandra Maria Lara are o foarte reusita aparitie, chiar daca de patru minute, in rolul lui Axis Sally (o americanca ce si-a tradat tara facand razboiul de partea propagandei naziste.).

Careul de culoare alcatuit din Derek Luke, Michael Ealy, Laz Alonso si Omar Benson Miller se descurca foarte bine, desi trei din patru sunt o buna bucata de timp usor de incurcat unul cu celalalt.

Cel care se detaseaza din toate punctele de vedere de grup este Omar Benson Miller care face un „urias de ciocolata” (cum ii spune prietenul sau, Angelo) aproape memorabil. E, in orice caz, un actor care trebuie urmarit.

„Miracolul de la Sf. Anna”/”Miracle at St. Anna” – regia Spike Lee, cu: Derek Luke, Michael Ealy, Laz Alonso, Omar Benson Miller, Matteo Sciabordi, Valentina Cervi. Ruleaza in Romania din 10 aprilie