Cronica de film: Scara sau găsirea sinelui și a mântuirii

Zilele trecute mi s-a îndeplinit o mai veche dorință. Aceea de a vedea Scara, producție cinematografică din anul 2021, al cărei regizor, co-producător și co-scenarist este Vlad Păunescu.

De ce am văzut atât de târziu filmul? Din două mari motive.

Mai întâi, și-a spus din nou cuvântul catastrofala difuzare a filmelor din producția națională, o operațiune lăsată exclusiv pe mâna proprietarilor de cinematografe care nu prea sunt interesați de aducerea și promovarea filmelor românești. Și aceasta fiindcă respectivii pot demonstra oricând cu cifre și cu acte contabile că proiecția acestora, cu câteva notabile excepții, nu este defel rentabilă.

În al doilea rând, deoarece nu știu cum s-a făcut, însă am ratat fiecare difuzare a filmului pe HBO sau pe alte canale asemănătoare.

Nu-i vorbă că și acum, când a venit, în sfârșit, momentul de a-mi îndeplini mai vechea mea dorință, m-am aflat o vreme în preajma abandonului. De vină fiind proasta calitate a sunetului, o mai veche și perenă hibă a filmelor autohtone. Însă până la urmă, vorba cronicarului, biruit-a gândul.

De ce însă am ținut cu tot dinadinsul să văd Scara?

Mai întâi, fiindcă știam că pelicula reface povestea vieții unui mare actor român. Dragoș Pâslaru. Care a fost absolut extraordinar nu doar în rolul Alioșa Karamazov din spectacolul a cărui istorie o reface cu derogări de la realitate și cronologie, altminteri justificate prin idee filmul (spectacolul regizat de Dan Micu a avut premiera în 1981 și nu după Revoluție), nu numai în Horia Sima din Drumeț în calea lupilor, filmul lui Constantin Vaeni (rol de care i s-au tras multe, iar aceste multe sunt minuțios detaliate de regizor, de Oana Busoiu, semnatara machiajului, de directorul de imagine Alexandru Sterian și de interpretarea de excepție a foarte tânărului actor Eduard Trifa), ci și în Al patrulea anotimp. Probabil ultima producție de dinainte de Revoluție atât a Teatrului Nottara cât și a aceluiași Dan Micu. Un spectacol tot după o piesă a lui Horia Lovinescu (la scrierea Karamazovilor acesta a colaborat cu Dan Micu) în care Dragoș Pâslaru îl interpreta la modul excelenței pe Mihai Roitan. Și deși au trecut atâția ani de la momentul cu pricina, îmi este și acum extrem de vie în memorie secvența în care Dragoș Pâslaru dirija Carmina Burana. Acesta fiind modul în care personajul, un profitor al actului de la 23 august, un individ care a știut și când și cum să sară dintr-o barcă în alta, își manifesta bucuria victoriei. A victoriei minciunii și a imposturii. Secvența avea, până la un punct, o valoare premonitorie fiindcă, așa cum aveau să o dovedească evenimentele de după Decembrie 1989 și viața însăși a lui Dragoș Pâslaru, și de data aceasta de câștigat au avut tot profitorii.

În al doilea rând voiam să văd filmul, fiindcă Scara reface cum nu se poate mai veridic ceea ce se cheamă viața în teatru. Sau, mai bine spus, viața în teatrul românesc din ultimul deceniu comunist. Cu cenzura, cu autofinanțarea, cu lefurile plătite doar pe jumătate, cu premii acordate cu avizul a tot felul de comisari ideologici. Sunt lesne recognoscibili Horia Lovinescu cu toate dramele sale ( dramaturgul e veridic portretizat de Ioan-Andrei Ionescu), adjunctul Maxim Crișan (excelent jucat de Horațiu Mălăele), Dan Micu (rol încredințat regizorului Dragoș Galgoțiu, dus cu succes la capăt de acesta, chiar dacă, de la moment dat încolo, povestea vieții lui Dan Micu nu mai e aceeași cu aceea a lui Dan Mareș)și, last but not least, uriașul George Constantin pe care îl joacă absolut excepțional Valentin Teodosiu.

În gramatica filmului sunt inserate o suită de citate din ceea ce a fost strict autentic, dar și din perspectiva timpului și a istoriei teatrului românesc spectacolul cu Karamazovii. Încă o ocazie de a observa cât de inspirat a fost regizorul încredințându-i rolul principal lui Eduard Trifa. Care, la fel ca și în Scara, a fost adus la un mare Teatru bucureștean (Odeon) de același Dragoș Galgoțiu.

Apar în Scara câțiva dintre componenții de odinioară ai distribuției spectacolului Karamazovii. Deja menționaților Horațiu Mălăele, care a făcut atunci un de neuitat Smerdeakov, și Valentin Teodosiu ce l-a jucat pe Svidrigailov, li s-au alăturat Ioana Crăciunescu, absolut de nerecunoscut în Mutza (în Karamazovii a jucat-o pe Katerina Ivanovna), sau Adriana Moca, odinioară Fata. Mai semnalez prezența pe afiș și bijuteriile artistice create de Constantin Codrescu, distribuit în rolul părintelui Necula, care, în calitate de profesor și de regizor, a dat și el la Târgu Mureș o versiune scenică a capodoperei lui Dostoievski, de George Mihăiță și de Dorel Vișan. Acesta, pesemne, un alter-ego al lui Darie Novăceanu. Din consistenta distribuție i-am mai reținut pe Ana Maria Guran, interpreta Andei, soția protagonistului, pe Toma Cuzin, Nicodim Ungureanu, Magda Catone, Bogdan Cotleț, Ozana Oancea și Cătălin Babliuc.

Nu în ultimul rând am ținut să văd Scara pentru actorul Eduard Trifa. Căruia i-am urmărit cât am putut mai bine evoluția în teatru și care, în opinia mea, este unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. El înseamnă, în opinia mea, un argument forte în sublinierea și impunerea ideii că nu avem nici cel mai mic motiv de îngrijorare că viitorul teatrului românesc e pe mâini bune. Iar Eduard Trifa s-a dovedit a fi aici și un foarte bun actor de film.

Spuneam că filmul Scara nu respectă adevărul istoric în privința datării spectacolului Karamazovii. A cărui premieră este plasată după Revoluție, după Piața Universității și după ce Dragoș Pâslaru a trăit pe piele proprie furia minerilor și cumplita, criminala manipulare a lui Ion Iliescu și a clicii sale.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro