Cronica de film:„Căutătorul de vânt” de Mihai Sofronea

Căutătorul de vânt este, în primul rând, un film despre iminența morții. Sau, așa după cum spunea Mihai Sofronea, regizorul și scenaristul producției, “o interogare a liniei subțiri care separă viața de moarte, ființa de non-ființă”. Semnificativă în acest sens mi s-a părut a fi una dintre replicile personajului principal, inginerul Radu Frâncu. Un bărbat încă tânăr și pe care trecutul l-a făcut deja să creadă că ar fi destinat nefericirii. Și căruia un doctor îi dă, chiar în momentul ce ar trebui să coincidă cu un nou început în profesie, cel mult trei luni de viață.

Și cu toate că cele trei luni au trecut, Radu ajunge să constate că nu poate nici să moară, nici să trăiască. Tocmai în această constatare se ascunde linia subțire invocată de regizor. Și aceasta se întâmplă chiar dacă fuga inginerului de sine, de duritatea verdictului și înlocuirea provizorie a propriei singurătăți cu o alta, trăită undeva într-un sat din Dobrogea, alături de Moș Pavel și de Oana ca și de copilul acesteia , pare să confirme zicerea Pescarului : “Și totuși viața e frumoasă”. Frumusețea aceasta este în cazul lui Radu una ambiguă și poate că tocmai respectiva ambiguitate determină ceea ce pare a fi a doua fugă a lui Radu.

Cred că principalul merit al filmului scris și regizat de Mihai Sofronea rezidă în surprinderea ambiguității cu pricina. A unui entre-deux, așa cum îi plăcea să spună adesea regretatului George Banu. Aici avem de-a face cu un entre-deux fatidic. Contribuie la aceasta, alături de siguranța tăieturii regizorale și a montajului (Corina Stavilă), în a cărui gramatică bine gândită alternează prim-planurile lungi cu secvențele mai mult ca sigur dinadins scurtate, voit neduse până la capăt, profesionalismul de excepție al directorului de imagine Toni Cârțu. Care știe și cum, și cât să insiste atât asupra durității peisajului cel mai adesea surprins la orele amurgului ( e multă piatră și multă uscăciune în film, o uscăciune atent contrabalansată de secvențele în care fie piatra metamorfozată pe alocuri în ziduril imense, fie omul se amestecă cu apa), cât și asupra figurii personajului principal.

Camera insistă frecvent și mult pe chipul inginerului Frâncu. Pe oboseala și cvasi-indiferența din momentul în care se perfectează angajarea la ceea ce ar fi urmat să fie noul loc de muncă, pe graba solicitării parafei din partea doctorului, pe reacția/revolta atent strunită în clipa fatidică în care acesta îi dă lui Radu cumplita veste. Demn de observat că Toni Cârțu este interesat de mimica ce acompaniază tăcerile inginerului, excelent interpretat de Dan Bordeianu, cum nu se poate mai potrivit în rol, în vremea ce interlocutorii lui (Adrian Păduraru, respectiv Doru Ana) sunt mai degrabă reduși la condiția de voce.

Secvențele acestea de început cred că trebuie neapărat relaționate cu cea în care Radu îi refuză o noapte Oanei (jucată cu necesara interiorizare bine contrapunctată de zbucniri de Olimpia Melinte (un refuz justificat de neputință) ori cu cea a caruselui. Unul dintre puținele momente în care Radu, Oana și copilul Tudi (admirabil interprtetat de copilul Sebastian Pintilie) par a trăi ieșirea din nefericire.

O nefericire sublimată în bunătatea cu care pare să se fi împăcat Nea Pavel. Rol în care îl vedem pe Adrian Titieni. Numai că și împăcarea asta este și ea una doar pe jumătate. Sau numai una de ochii lumii. Regizorul găsește mijloace și spre a face loc și pentru ceea ce se cheamă gura satului. Oricum ar fi această împăcare este tot una a acelui entre-deux în care se situează, cum spuneam, tot filmul. Relevantă în acest sens secvența în care până atunci bonomul, aparent împăcatul cu sine, cu soarta și cu singurătatea Nea Pavel îi împărtășește lui Radu vestea recent primită de la fiu. Care constă în solicitarea de a vinde casa fiindcă oricum el și-a făcut un rost în străinătate. Nici vorbă de planuri de revenire.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro