Cronică de teatru: Cine l-a ucis pe tata? (teatrul Metropolis)

În anul 2018, prestigioasa editură franceză Seuil publica o cărticică de vreo 85 de pagini semnată de un scriitor care nu mai era tocmai un necunoscut. Tot la Seuil îi apăruseră alte două cărți, Numele scriitorului era Edouard Louis, iar volumașul se chema Cine l-a ucis pe tata? Atâta doar că numele era un pseudonim la care scriitorul a recurs nu atât cu gândul la gloria literară, ci silit de necesități. Louis se chema de fapt Belleguele, iar belleguele înseamnă în franceză moacă frumoasă. Fapt ce îl predispusese pe posesor la o suită de glume nesărate nu doar din partea colegilor de școală, ci și din aceea a întregii mici comunități în mijlocul căreia acesta și-a petrecut copilăria și adolescența. Comunitate care nu auzise pesemne de interogația shakespeariană Un nume, ce-i un nume?

Și de-ar fi fost numai atât. Tânărul Belleguele era marcat, stigmatizat de vina de a fi altfel. Era sensibil, nu agrea sporturile dure, nu îi plăcea nici fotbalul, nici baschetul, acestora le prefera lectura, cartea. Unde mai pui că și dansa frumos. Parcă mult prea frumos pentru un băiat. Așa că lumea începuse să vorbească. Atenție, în franceza nu tocmai academică gură se spune guele. Iar gurii lumii nu i se poate pune stavilă cu un oricât de categoric Ta gueule!. Șușotelile au ajuns și la urechile familiei tânărului Eddy. Eddy devenise motiv de rușine. Aparținea evident unei minorități. Încă uneia.

Familia era formată dintr-un tată crescut în cultul masculinității, al superiorității incontestabile a bărbatului, dintr-o mamă ce trebuia să suporte bețiile și bătăile soțului și un frate la rându-i prematur căzut în patima alcoolului.

Ce însemna pentru tată masculinitate? Între altele, faptul că unui bărbat nu îi place cartea. Și nici învățătura. Convingerea mecanic repetată că anii de școală sunt cvasi-inutili. Să fi fost însă vorba despre o convingere autentică? Sau despre o idée reçue? Ori despre căutarea unei explicații pentru o infirmitate intim resimțită ca atare? Tatăl repeta și că un bărbat muncește orice ar fi până la sfârșitul vieții, indiferent de sacrificii. Că bea, că își domină autoritar, chiar despotic, familia, că are drept de viață de moarte asupra ei, că nu permite emoțiile minore cum ar fi aceea prilejuită de urmărirea filmului Titanic. Că nimănui nu îi este îngăduit să-i iasă bărbatului din vorbă.

În numele acestei masculinități, tatăl lui Eddy își cenzurase până și bucuria de a asculta celebra arie pucciniană La Mia Bambina Carra. O făcea pe ascuns, stăpânindu-și cu mare dificultate lacrimile.

Despre toate acestea era vorba în micuța carte a tânărului Edourd Louis. Și mai era vorba și despre politicieni, nume celebre, precum, Jacques Chirac, Sarkozy, Macron care înăspriseră legislația muncii. Așa că tatăl din realitate, la un moment dat victimă a unui grav accident de muncă, a trebuit să se întoarcă la treabă. S-a încăpățânat să o facă, fie și cu jumătate de normă, pentru un salariu lunar de vreo 600 de euro.

Poate că editorii de la Seuil au văzut în Edouard Louis un nou tânăr furios. Poate că au fost impresionați de radicalitatea discursului acestuia. De directețea scrierii la persoana întâi. De stilul enragé. Poate că unii erau de stânga. Poate că unora dintre lectori, volumașul de nici 100 de pagini le-a adus aminte de Les Thibault, romanul fluviu al lui Roger Martin du Gard, de autoritatea distructivă a tatălui de acolo și de revolta tânărului Jacques. De povestea acelui Cahier bleu. Poate că unii și-a reamintit exclamația lui Gide Familii, vă urăsc! Cine știe?

Cert e că romanul autobiografic al lui Edourd Louis a ajuns rapid un bestseller, tradus în peste 20 de limbi. Așa se petrecuseră lucrurile și cu En finir avec Eddy Belleguele, și cu Histoire de la violence. Cărți apărute și în românește, la editura Litera, în traducerea lui Alexandru Matei.

Era aproape imposibil ca scena, mai întâi scena franceză, să rămână insensilbilă la toate aceste scrieri. După un spectacol cu Cine l-a ucis pe tata?, realizat sub forma unui monolog în care tatăl era reprezentat printr-o statuie, au urmat altele. Semnate de mari nume ale regiei contemporane. De la Thomas Ostermeier la Milo Rau. De altfel, O istorie a violenței, în regia primului, a putut fi văzută și la București în toamna anului 2023.

Teatrul bucureștean Metropolis și regizorul Andrei Măjeri cumulează meritul de a fi fost primii care au adus pe o scenă românească dramatizarea unei scrieri a lui Edouard Louis. Și nu e vorba despre ceva mimetic. Cum-necum, Andrei Măjeri este un regizor informat, la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, călătorește, e atent la nou. Dramatizarea a fost făcută de Mihaela Michailov. Ea are meritul de a fi desțelenit terenul, de a fi realizat o pregătire preliminară a textului pentru scenă. Andrei Măjeri a avut însă misiunea de a găsi răspunsuri la câteva mari întrebări. Ca, de pildă: Cum îl aducem pe scenă pe Eddy? Cum facem din tată o prezență? Cum devin vizibili ceilalți membri ai familiei și cei ai comunității? Spectacolul se cantonează la formula de monolog, adică va fi ceva de genul Cea mai puternică, nu că regizorul nu s-ar pricepe și la asta (a dovedit-o cu ocazia montării piesei proprii Individual compus din care, cu ajutorul actorului Bogdan Iancu a făcut un show în lege) sau va prefera formula polifonică? A vocilor multiple care se întretaie, se completează, se contrazic. Care dedublează, multiplică unul și același personaj. În adoptarea deciziei, Andrei Măjeri a ținut cont de faptul că nici Eddy și nici tatăl nu sunt mereu la fel. Iar dacă pe tată îl joacă preponderent Alex Iezdmir, un actor tânăr, înzestrat, lui Eddy îi relevă multiplele fațete alți cinci actori tineri. Adică mai vechiul colaborator Vlad Ionuț Popescu (antecedentele din Medea’sBoys se văd în siguranța jocului actorului) și noii veniți Adelin Tudorache (remarcabil spirit ludic), Varga Hunor-József (care cântă foarte bine aria lui Puccini; în vreme ce pe ecranul unui mic televizor o vedem pe Maria Callas, bun și în rolul Mamei) și, în fine, Iustin Dănălache și Eduard Chimac. E vorba, așadar, despre o distribuție exclusiv masculină. La fel ca în Medea’s Boys de la Apollo 111. Toți cei șase artiști se mișcă bine, toti dansează ireproșabil (iar coregrafia propusă de Andrea Gavriliu nu este nici pe departe una chiar foarte simplă) însă ultimii doi amintiți fac minuni. Impresionantă scena finală, și prin idee, și prin concretizare coregrafico-vizuală a intrării lui Eddy in rochie. Semnul afirmării definitive a unei apartenențe. A unei decizii. A asumării unei identități. Și a hotârârii de a scrie. Scena este construită în raport de complementaritate cu aceea de început. Cu băieții, în sala de gimnastică. Momentele dansante sunt impuse deopotrivă de realitatea textului primar, și de aceea a adaptării. Sunt înzestrate cu funcții dinamizatoare.

Spectacolul lui Măjeri ce se joacă în Sala Mică de la Metropolis (de aici dificultăți, de aici și faptul că actorilor li se impune să joace foarte aproape de public, de aici și comuniunea superioară, emoțională cu acesta) are încă alte câteva scene antologice. Aceea a sărbătoririi Crăciunului, cea a poveștii cu doritul film Titanic, scena ariei din Puccini și a emoției aferente, confruntarea din familie, accidentul și infirmitatea tatălui ori momentul din final. Cu rezolvarea lui coregrafică.

Decorul gândit de Adrian Balcău este și el plurisemnatic. E ba sală de sport, ba living, ba spațiu exterior. Sala de sport sugerează și confruntarea, și competiția, și masculinitatea. O masculinitate căreia îi vor plăti tribut și tatăl, și fiul. Se cuvine relevat și aportul sound-design-ului, al ecourilor create inteligent de Adrian Piciorea.

Sigur, componenții distribuției mai au încă de lucru în privința vocii. A rostirii. De lucru (mult) ar mai fi și în privința calității francezei pe care o auzim de câteva ori pe scenă. În cântece sau atunci când este rostit numele de familie al protagonistului. Nu e deloc vorba, cel puțin pentru mine, despre clipe plăcute. Există două sau trei goluri de aer, există și căderi de tensiune, există câteva momente în care spectacolul pierde din altitudine. Există și vreo două sau trei finaluri. O boală mai veche a regiilor lui Andrei Măjeri. Și nu doar ale lui.

Rezultatul de ansamblu este însă unul remarcabil. Tocmai de aceea Cine l-a ucis pe tata?, regizorul, interpreții lui meritau ceva mai multă atenție din partea celui sau celei care a întocmit neglijent, superficial, la repezeală, pe genunchi pagina dedicată spectacolului pe site-ul Teatrului. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro