Cronica de teatru: Două spectacole regizate de Silviu Purcărete la Zilele Naționalului ieșean

1.Revăzând Familia Cenci

Cu excelentul prilej reprezentat de Zilele Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, am avut ocazia de a vedea două noi producții a căror regie este semnată de Silviu Purcărete. Nu doar un regizor de mâna întâi care s-a manifestat ca atare și pe tot parcursul ultimilor două sau trei stagiuni, stagiuni în care însăși ideea de teatru, însuși rostul acestei arte au fost puse sub semnul întrebării (după părerea mea, Purcărete a fost cu Macbett, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, cu Plugarul și Moartea și cu Cenci de la Naționalul ieșean ceea ce s-ar numi un lider absolut), ci și un colaborator constant al Teatrului din Capitala Moldovei. Fiecare trecere a lui pe la respectivul Teatru însemnând un moment aparte.

Așa au stat lucrurile din anul 2009 încoace. Și în cazul relativ controversat reprezentat de spectacolul cu piesa Uriașii munților de Pirandello, și în cazul comediilor Pălăria florentină sau Cafeneaua, așa stau lucrurile și acum cu montările de dată recentă cu Plugarul și Moartea, respectiv Familia Cenci.

Așadar, m-am bucurat să pot revedea Familia Cenci. Să îmi pot reaminti emoția premierei, să îmi pot confrunta opiniile exprimate în cronica publicată în vară. Indiscutabil, spectacolul ieșean e unul cu o amplă dimensiune culturală. Și nu doar pentru faptul că înseamnă prima montare pe o scenă de teatru din România a unicei piese de teatru a uneia dintre cele mai proeminente personalități teatrale din veacul trecut. Secolul al XX lea. Secolul regiei. Pe care a înțeles-o cu totul altfel decât și-au imaginat-o Stanislavski, Meyerhold și atâția alții. Artaud a meditat și a visat la un alt fel de teatru, fel pe care l-a teoretizat în câteva texte fundamentale precum Teatrul și ciuma, Teatrul cruzimii, Teatrul și dublul său. A fost un adversar notoriu al teatrului aristotelician. A vrut să dinamiteze supremația vorbei, a limbajului. S-a opus confortului spectatorului, a complotat pe față la adresa așa-numitului teatru digestiv.

A existat însă cumva vreo distanță între teoriile teatrale ale lui Artaud și felul în care s-a manifestat dramaturgul omonim în unica lui creație din domeniu? Este oare Familia Cenci expresia fidelă a acestor teorii? Dar este ea și teatru autentic? Un produs estetic de sine stătător? Sunt întrebări firești cărora le-am răspuns afirmativ în cronica de la premieră. Așadar. Spectacolul ieșean înseamnă în primul rând un argument în favoarea relației de complementaritate dintre cele două preocupări artistice majore ale lui Artaud. Scrisul despre și pentru teatru. Nu am nici un fel de îndoială că regia spectacolului din 1935 a adus cu sine și o revelare a celei de-a treia dimensiuni a personalității lui Artaud. Aceea de regizor. De revoluționar al punerii în scenă. Sigur e că în Purcărete a imaginat un scenariu dramatic în intimitatea căruia a combinat și piesa aceasta atât de bizară, și fragmente din textele teoretice artaudiene. A inventat un personaj numit Bufonul , jucat excelent de Mălina Lazăr. Căruia i-a împrumutat propria sa voce, fapt ce, la nivel simbolic, semnifică o asumare.

Așadar, Silviu Purcărete nu a intenționat să limiteze spectacolul montat la Teatrul Național din Iași la importanta dimensiune culturală amintită mai sus. Nu a vrut să opereze doar o restituire a ceva care nici la noi și nici altundeva în Europa ori în Lume nu a avut parte de atenția meritată. Nu a făcut numai ceea ce aș numi un gest cu valoare implicit didactică. Folosesc sintagma, care am toate motivele să bănuiesc că nu ar fi tocmai pe placul regizorului, tocmai fiindcă știu că în mediile teatrale românești Artaud e mai degrabă citat decât citit. Împrumutându-și vocea personajului Bufonul, Purcărete a procedat la o profesiune de credință. Confirmată, între altele, de faptul că învățăturile artaudiene care l-au influențat în bună măsură și pe Ionesco, se regăsesc și în spectacolul cu Macbett pus în scenă tot de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca.

Familia Cenci este un spectacol preponderent fundamentat pe vizual.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro