Cronica de teatru: Mai degrabă, noaptea cea mai nebună

În urmă cu mai bine de zece ani, atunci când comentam un alt spectacol cu Nunta lui Figaro (cel de la Teatrul I.D. Sîrbu din Petroșani, regizat acolo de Alexandru Dabija), observam că nu cred să existe vreo Istorie aliteraturii franceze care să nu menționeze detaliul, semnificativ de altfel, că atunci când Beaumarchais și-a citit piesa (1782), în fața Regelui Ludovic al XVI lea, acesta a respins-o categoric spunând că ar trebui să fie distrusă Bastilia pentru ca reprezentarea ei să nu însemne un act primejdios.

Totuși, Nunta lui Figaro a fost reprezentată, după o aprigă luptă a dramaturgului cu cenzura, dar și după acesta a făcut câteva concesii făcute de acesta. Acțiunea a fost mutată în Spania, s-a mai tăiat din replici, a rămas însă intact celebrul monolog în care Figaro denunță inconsecvențele interesate ale justiției, făcute nu doar fiindcă aceasta era coruptă, ci și pentru că ținea cont dedorințele claselor sus-puse. Monologul există și în spectacolul Teatrului Szigligeti și este rostit cu mare patos de excelentul interpret al rolului titular, Sebestyén Hunor, la ora actuală, indubitabil, vedeta masculină a trupei. Et pour cause. Adică, pe bune!

Beaumarchais a mai plătit reprezentarea cu un oarecare timp petrecut la închisoare, însă, până la urmă, a avut satisfacția de a-și vedea jucatăscrierea cu un succes nemaipomenit chiar în fața victimelor satirei sale.

Între aprilie 1784 și februarie 1785, spectacolul a avut parte de 75 de reprezentații. Bastilia a căzut în 1789, iar din 1989 încoace Revoluția franceză are parte de un noian de reevaluări critice. Mai mult decât binevenite.

Critica literară tradițională a fost sensibilă la ceea ce se cheamă “încărcătura ideologică” a piesei. Sainte-Beuve a văzut în Figaro un “Gil Blas revoluționar”. Jean Fabre a spus că Nunta lui Figaro sau Ziua cea (mai nebună) este “ o comedie totală” și am toate motivele să cred că același lucru l-au gândit atât conducerea Teatrului Szigligeti cât și regizorul Botoș Bálint. Nu e lipsit de importanță să spun că premiera a avut loc în seara de 31 decembrie, iar beteala care întâmpină spectatorii la intrare se regăsește ca atare și în decorul primei părți a spectacolului. E vorba despre un decor creat de Golicsa Elöd. În partea a doua, care se petrece noaptea în grădină, decorul e făcut din franjuri. Printre acestea mișună, se ciocnesc, se ascund unul de altul personajele. Ideea nu e rea, contribuie la sporirea tonusului spectacolului. Care, la drept vorbind e mai degrabă, Noaptea cea mai nebună. Formula de teatru în teatru la care s-a optat în prima parte, o parte nițeluș cam ternă, cam molatecă și cam fără ritm și care e salvată în partea ei de final de peripețiile deliciosului Cherubino, admirabil interpretat de foarte tânărul actor Scurtu Dávid, va fi în partea a doua abandonată. .

Costumele imaginate de Jeli Luca Sára țin și ele cont de diferențierile sociale. Almaviva, jucat mereu în forță de Szabó Eduard e îmbrăcat în alb și are cizme negre. De stăpân. Contesa, cu talentul și eleganța-i recunoscute adusă pe scenă de Tasnádi- Sáhi Noémi, e înveșmântată într-o rochie roșie și poartă o perucă blondă, în vreme ce marea majoritate a celelaltor personaje sunt îmbrăcate într- un fel de halate. Cu excepția, desigur, a lui Marcelline (Firtos Edth), a lui Bartholo ( Kardos M. Róbert își va arăta adevărata sa valoare în partea a doua a montării), a lui Antonio veșnic în stare etilică (Szotyori József) și a așa-numitelor Frumuseți alelocului (Barkoczi Réka,, Kerekes Dalma, Törteli Dalma) care ne invită nu doar la spectacol, ci și în spațiul în care ar urma să se petreacă întâmplările din ziua cea mai nebună. Nebunia s-a manifestat și în reprezentația văzută de mine, sau, mai corect spus, înaintea ei căci pricini trecătoare și omenești au impus înlocuirea rapidă a interpretei lui Suzanne. Trabalka Cecilia a preluat curajos rolul, a făcut-o bine și a adus pe scenă o Suzon frustă, categoric deloc dispusă la negocieri.

Aceeași Trabalka Cecilia a creat muzica de spectacol. Amestec de clasic și modern. Din când în când sunt introduse citate din celebra operă a lui Mozart, mai ascultăm și prelucrări interpretate live ale unor șlagăre de azi. Partea a doua se deschide cu o arie mozartiană cântată de Kardos M. Róbert, evacuat din scenă de Barabás Hunor (Simple Main și Double Main).

Cum spuneam, această a doua parte, lucrată într-o cheie voit parodică, e cea care convinge. Actorii deja numiți devin mai dezinvolți, mai siguri pe ei, întră în relație, Figaro e net mai vizibil, Cherubino e încă și mai savuros. Rosine devine parcă mai elegantă și mai înțeleaptă, Suzon e mai tranșantă, Almaviva e aproape comparabil cu Matamore din lluzia comică, Marcelline e mai complexă, Bartholo e desenat în aqua forte. Dobândește pregnanță și Bazil (Balogh Attila).

Vin și remarcabile întăriri actoricești. În primul rând, povoacă adeziunea publicului și –de ce nu?- și a criticului Kovács Levente care aduce pe scenă un Brid’Oison scăldat într-un ridicol absolut. E incapabil să scoată un cuvânt, pe gură îi ies doar sunete, onomatopee, dă din mâini. E asemenea unei marionete. Marchează și foarte tânăra Bennczi Tekla (Fanchette), și veteranul trupei Hajdu Géza (Pedrille).Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro