Cronica de teatru: Răzbunarea morților, răzbunarea istoriei (Antigona. Un recviem)

Nici domnul Google și, din păcate, nici site-ul Secției germane a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu nu s-au dovedit prea generoase în a-mi oferi informațiile necesare despre Thomas Köck, autorul piesei Antigona. Un recviem. Am izbutit doar să aflu că scriitorul e de origine austriac, că e relativ tânăr (e născut în 1986), că are studii de Filosofie (fapt ce se răsfrânge și în substanța replicilor), făcute în patria natală, completate de cele din domeniul teatrului absolvite la Berlin.

Thomas Köck nu a urmat exemplul mai marelui și mai celebrului său confrate Jean Giraudoux, care, în anul 1929, a scris o piesă intitulată Amphitryon’38, cifra din titlu voind să arate că respectiva scriere ar fi a treizecișiopta revizitare a binecunoscutului mit antic. Se poate ca în cazul de față să fi intervenit și o anumită prudență fiindcă, din câte se pare, cercetătorii avizați ai temei au produs dovezi destul de consistente că numărătoarea giralduciană a fost destul de capricioasă.

Cum-necum, e dincolo de orice îndoială că Thomas Köck a parcurs, cu o rigoare exemplară, toate punctele nodale din tragedia greacă. I-a reformulat toate marile ei teme. Este respusă povestea revoltei Antigonei față de decizia lui Creon de a nu permite înmormântarea fratelui disident în vreme ce lui Eteocle i-au fost rezervate funeralii pompoase. Antigona încalcă ordinele noului stăpân al Cetății, respectând, în schimb, ceea ce îi impun tradiția și legăturile de sânge. Nesupunerea fiicei lui Oedip declanșează furia lui Creon, condamnarea la moarte a Antigonei și, mai apoi, pedepsirea nemiloasă a celui care a nesocotit regulile de odinioară. Îndeplinindu-se astfel profeția lui Tiresias.

Dovedind o superioară înțelegere a conceptului de imitație (așa cum i se spunea demult, în vremea clasicismului) ori a revizitării, așa cum i se spune astăzi, Thomas Köck transferă totul în zilele noastre. Plasează tragedia într-o Europă post-modernă în care nimic nu mai e sigur, totul fiind supus rescrierii, reinterpretării, repunerii într-o nouă formă. Legile, morala, valorile au fost reformulate, recalibrate. Totodată întregul set de norme pare să fi devenit încă și mai dur, și mai neiertător. De aceste noi norme pretins adaptate timpurilor noi se prevalează noul Creon în a cărui conduită se regăsesc mai toate caracteristicilr dictatorului. Acesta invocă o așa-numită flexibilitate care ar fi în specificul vremurilor de astăzi. De fapt, noul tiran recurge la resursele noului limbaj de lemn spre a-și justifica, argumenta, explica ticăloșiile. Creon mimează pluralismul, dialogul, cere cuvântul, așteaptă aprobarea comunității, însă, pe mai departe, legea și punerea ei în practică înseamnă apanajul vocii unice.

Europa în care se petrece acțiunea din Antigona, Un recviem a cunoscut toate relelele istoriei, inclusiv toate marile rele ale secolului al XX lea (la un moment dat corul avertizează Nu mai vrem lagăre de exterminare!) și, cu toate acestea, așa cum aflăm încă din primele replici, iarăși s-a depășit măsura. Antigona lui Thomas Köck fiind, de fapt, o tragedie a nemăsurii. Și uite așa se face că morții iau cu asalt frontierele Europei, morții, chiar depozitați în sac, sunt omniprezenți, iar imnurile sfârșitului au trecut de mult timp dincolo de zidurile Cetății.

Marele merit al spectacolului regizat de Florin Vidamski la Secția germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiurezidă în condiția lui asumată de strigăt de alarmă. De prise de conscience. Spectacolul se joacă cu publicul așezat en rond, pe scena goală, goliciunea spațiului fiind însă admirabil compensată de admirabilul videomapping creat de Zsolt Bordos. Și uite așa se face că parcă ne simțim noi înșine, spectatorii simpli, loviți de valurile mării care aduc cu ele noi și noi cadavre, că receptăm avertismentele și temerile din scandările tot mai sacadate ale corului (Theodora Sandu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Emőke Boldizsár, Yannick Becker, Benedikt Haefner, Johanna Adam, Gyan Ros Zimmermann, Anke Parusel, Ana Tiepac, Patrick Imbrescu, Jannick Sulger, Eva Frățilă), că percepem aproape fizic confruntările dintre Creon, proeminent, convingător adus pe scenă de Daniel Plier, și numai aparent fragila Antigonă (jucată cu intensitatea și implicarea cerute, fără exces de lacrimație, de Theodora Sandu). Percepem specificitatea complicată a relației dintre Antigona și Ismene (multe subînțelesuri sunt conținute în privirile actriței Fabiola Petri), sau vorbele de rău augur ale Mesagerului (Emőke Boldizsár) Vibrăm la tragedia Euridicei (Iohanna Adam). Mi s-au părut excelente și evoluțiile tinerelor actori Yannick Becker (Hemon) și Gyan Ros Zimmermann (Tiresias).

Intensitatea avertismentului care dă specificul spectacolului este garantată și de volumetria spațiului sonor, o volumetrie generată de muzica de scenă și sound-designul create de Alex Halka. Se impune remarcată deopotrivă substanțiala contribuție a coregrafiei datprate lui Edith Buttingsrud Pedersen, cu cele două vârfuri de sarcină. Moartea Euridicei și moartea lui Creon, devenit victimă a morților.

Florin Vidamski a avut în vedere și asigurarea unui pasaj trecut-prezent.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro