cronică de teatru: Tartuffe de la Teatrul Mic

Înainte de a fi fost regizor, profesor universitar, decan și rector la UNATC, director adjunct la Teatrul de Comedie și apoi director la Teatrul Mic din București, Gelu Colceag a fost actor.

Și-a început cariera la Teatrul Național din Târgu Mureș, unde, sub bagheta regizorului Dan Micu, a realizat un Calaf de care cei ce l-au văzut își mai amintesc încă și astăzi (avea apoi el însuși să monteze, la începutul carierei sale de regizor, Turandot), și-a continuat-o o bună bucată de vreme la Bulandra, loc unde va începe o fructuoasă colaborare cu Alexandru Tocilescu. În 1982 avea să-l joace pe Valère în antologicul spectacol cu Tartuffe, spectacol ce dobândea un plus de sensuri prin asocierea lui cu Cabala bigoților după Bulgakov. În 2023, Gelu Colceag a retradus celebra piesă a lui Molière, a adaptat-o, asumându-și și o anume actualizare, și oarecare licențe de limbaj, a completat-o cu fragmente din Cabala bigoților (și a făcut-o nu degeaba fiindcă acestea lămuresc nu doar istoricul agitat al piesei, ci și ideea noului spectacol), a adus-o pe scena, din păcate astăzi nu prea generoasă a Teatrului Mic.

Împreună cu o bună distribuție, cu concursul important al scenografului Ștefan Caragiu care a creat un decor în care acțiunea principală se îmbină cu ceea ce oferă formula teatrului în teatru, relevându-ni-se astfel câte ceva și din viața trupei ,și din cum stau și se petrec lucrurile la o repetiție, cu Liliana Cenean, autoarea costumelor, Gelu Colceag a creat la Teatrul Mic un bun spectacol în care umorul se îmbină generos cu ideea provocându-i la reflecție pe spectatori.

În Tartuffe de la Teatrul Mic nu vedem doar efectele credulității, ale imposturii, ale refuzului obstinat al evidenței. Spectacolul lui Gelu Colceag se concentrează și asupra altor probleme precum libertatea de exprimare, relația cu autoritatea, cenzura, prețul plătit pentru asigurarea protecției capetelor încoronate.

Prin natura obligațiilor mele profesionale până mai deunăzi mă ocupam an de an de Molière, de Tartuffe, de istoricul piesei, de relația complicată a lui Jean-Baptiste Poquelin nu doar cu oamenii Bisericii, ci și cu Regele Ludovic al XIV lea. Care i-a fost și protector- el i-a acordat lui Molière îngăduința de a juca a doua versiune a lui Tartuffe (prima, cea din 1664, este considerată definitiv pierdută)- dar și cenzor și beneficiar al elogiilor din final. Care în spectacolul de acum de la Teatrul Mic sunt cu inteligent efect îngroșate. Cel de-al doilea final, cel pe placul Regelui, e scris de un om de curte (Ducele d’ Orléans), acesta intră el însuși în distribuție spre a se asigura că ploconirea și temenelele din final vor fi transpuse scenic ca la carte, așa că Regele va avea toate motivele să danseze. Iar dansul acesta, așa cum a fost el imaginat de Ștefan Lupu, conține un anume sous-entendu. Aflat în prelungirea corului care declamă cu patimă și implicare prefăcută omagii.

Numai că față de același Rege, Molière a exercitat și o anume disidență secretă, concretizată prin refuzul măsurat al esteticii oficiale, printr-o interesantă revoluție a formelor (trimit din nou la cartea Mihaelei Mîrțu la care am trimis adesea) care va ajunge la apogeu odată cu scrierea piesei Dom Juan. Toate acestea apar în spectacol care are și astfel meritul de a se adresa unui larg evantai de publicuri.

Cum spuneam, Tartuffe de la Teatrul Mic este conceput în formula teatrului în teatru. Actorii trupei lui Molière devenită trupa Regelui adăpostită la Palais Royal sunt înștiințați de trimisul acestuia (Andrei Seușan) că Louis XIV ar vrea să vadă Tartuffe. Care cu schepsis a ajuns să se cheme și Impostorul spre a se face astfel pe plac Bisericii și a se sublinia ideea că personajul ce apare doar în actul al treilea este un faux dévot. Molière (Gabi Costin) ordonă o repetiție ce se va desfășura sub semnul așteptării. Vom vedea la final că și sub acela al supravegherii. Și dacă, precum în scrierea lui Molière, în noul spectacol Tartuffe (Vlad Logigan, bun, reținut, eliptic și deodată exploziv etalând în forță nemernicia personajului), un bărbat încă tânăr, deloc neatrăgător, apare tot în actul al treilea, după ce ne-am familiarizat cu cecitatea lui Orgon (jucat cu totul remarcabil de același Gabi Costin), cu prostia încăpățânată a Doamnei Pernelle (Mihaela Rădescu), cu revolta violentă a lui Damis (Vlad Corbeanu), cu energia debordantă a lui Dorine (excelentă, da, absolut excelentă Ana Bianca Popescu), cu jocul la două capete și însușirile de discoureur ale lui Cléante (Alexandru Voicu), cu naivitățile și revoltele tinerești ale lui Marianne (Oana Laura Gabriela) și ale lui Valère (Rareș Florin Stoica), cu inteligența și bunul simț al lui Elmire (Alina Petrică), cea căreia mai încolo îi vom vedea și șiretenia, Regele, spectator secret (Ștefan Lupu), va apărea doar la final. Lovitură de teatru. Știind să profite de tot ce înseamnă dependența de el atât a lui Orgon cât și a lui Molière. _ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro