Cronica unui dezastru: Libanul după un an de proteste
“Nu sunt un infidel; dar foamea este
Nu sunt un infidel; dar boala este
Nu sunt un infidel; dar sărăcia este.”
~ Ziad Rahbani
Pe 17 octombrie 2019, străzile Beirutului, erau umplute de mii de oameni. Înarmați cu steaguri și pancarte, locuitorii au ocupat Piața Martirilor, kilometrul zero al capitalei Libanului, nervoși pe noul set de taxe anunțat de guvernul lui Saad Hariri care viza inclusiv servicii gratuite precum apelurile pe WhatsApp. Nu a durat mult până când protestele s-au transformat într-o mișcare socială anti-guvern ce a cuprins întreaga țară, din Tripoli până în Tir. Oamenii au început să vocifereze clar și tare împotriva politicienilor corupți care conduc țara încă din timpul războiului civil (1975-1990), iar principala particularitate a acestei mișcări a fost încă de la început caracterul non-sectar și lipsa unui/unor lideri. Indiferent de sectă sau alte considerații, poporul libanez s-a unit sub o singură umbrelă numită thawra (revoluție). Evenimentele ce au urmat însă au lăsat un gust amar, iar situația Libanului la un an de la debutul așa-numitei revoluții este dezastruoasă.
Primele luni de revoluție
În prima lună de proteste, mișcarea a reușit să își atingă un prim obiectiv și anume demisia guvernului condus de Saad Hariri la 13 zile de la primele proteste de stradă. Încercările sale de a implementa o serie de reforme de fațadă nu au dat niciun rezultat, iar în final s-a văzut nevoit să facă un pas înpoi, caracterizându-l drept un gest care servește “demnității și siguranței țării.” Însă poporul libanez nu avea să vadă nici demnitate, nici siguranță multă vreme de la demisia lui Hariri. Susținători ai Hezbollah și ai mișcării Amal (ambele partide politice șiite) au organizat un contra-protest, atacând cu bâte și pietre demonstranții pașnici din centrul Beirutului într-o încercare de a crea haos și violență. Intervenția promptă a armatei a reușit să izoleze acele persoane care urmăreau deturnarea mișcării anti-guvernamentale și să protejeze protestatarii. Până la finalul lunii octombrie, toate băncile din Liban erau închise, iar protestele s-au răspândit și în diaspora libaneză din orașe precum Los Angeles, Sydney, Londra sau Madrid.
Protestele au luat amploare în luna noiembrie, principalele căi de acces în Beirut au fost complet blocate, demisia lui Saad Hariri a aruncat țara într-o completă paralizie politică, iar protestatarii se confruntau cu noi încercări de a genera violență din partea Hezbollah și Amal. Băncile s-au redeschis la 1 noiembrie după două săptămâni însă au impus restricții în ceea ce privește sumele ce pot fi retrase. Economia libaneză este în mare măsură dependentă de dolarul american, acesta din urmă fiind utilizat la scară largă, în special în Beirut, iar cursul valutar a fost stabil pentru mulți ani, 1$ = 1,500 LBP (lire libaneze). Inițial, oamenilor li s-a permis să retragă din bănci câteva mii de dolari pe lună însă suma a scăzut rapid la doar câteva sute. Criza financiară este rezultatul multor ani de administrație proastă și corupție la nivel înalt. Țara produce puțin, consumă mult și a fost susținută de un sector bancar uriaș (circa 80 de bănci diferite) deținut în mare parte de politicieni și care nu a plătit absolut nicio taxă de-a lungul deceniilor. La finalul lunii noiembrie, cursul de schimb valutar ajunsese la 1,700 de lire libaneze pentru un dolar. Însă exista speranță.
Demonstrațiile au continuat în decembrie, iar situația economică și politică a țării se înrăutățea în fiecare zi. Instituțiile statului (Banca Centrală, compania de electricitate Electricité du Liban etc.) au devenit ținta principală a protestelor. Băncile începeau să intre în criză și să rămână fără bani, au limitat și mai mult sumele ce pot fi retrase, iar oamenii își vedeau economiile blocate într-un sistem bancar insolvent. Peste 250 de restaurante și localuri au fost închise din imposibilitatea de a plăti angajații sau de a cumpăra produsele necesare. Anul nou i-a găsit pe locuitorii Libanului în stradă, în principalele piețe ale marilor orașe, Piața Martirilor în Beirut și Piața al-Nour în Tripoli. Cursul de schimb valutar a atins 2,000 de lire libaneze pentru un dolar.
Hassan Diab și guvernul de tehnocrați
În luna ianuarie au fost propuse două nume pentru funcția de premier. Primul a fost Samir Khatib, un om de afaceri deosebit de influent, cu multe legături în țările din Golf, însă a fost respins aproape automat de către protestatarii care îl considerau parte din aceeași clasă politică coruptă. Cel de-al doilea nume a fost Hassan Diab, ales de către Hezbollah și aliații săi Amal și Mișcarea Patriotică Liberă. Acesta a promis formarea unui cabinet de experți independenți care vor salva Libanul de la dezastrul economic și social care plana asupra țării. Însă având în vedere din partea cui avea susținere, Diab nu a fost un personaj credibil încă de la început, iar eforturile sale erau sortite eșecului. Cu toate acestea, energia revoluției a început să scadă în timp ce criza economică se agrava. Disperarea i-a împins pe unii oameni la acte violente, iar numeroase bănci au fost atacate de protestatari. Forțele de securitate au apelat și ele la măsuri violente în încercarea de a elibera piețele de oamenii care încă protestau împotriva clasei politice.
Hassan Diab primește votul de încredere al Parlamentului și împreună cu președintele acestuia, Nabih Berri, care ocupă această funcție încă din 1992, aprobă noul buget de stat pentru anul 2020. Însă numeroși specialiști caracterizau planul drept “nerealist” în timp ce suma maximă de bani pe care libanezii o puteau retrage din conturile lor bancare a fost coborâtă la doar 200 de dolari pe săptămână. Prețurile produselor de bază crescuseră cu 45% față de aceeași perioadă a anului precedent și mai mult decât atât, Libanul înregistrează primul caz de infectare cu noul coronavirus. În luna februarie, cursul de schimb valutar ajunsese la 2,500 de lire libaneze pentru un dolar.
Până la jumătatea lunii martie, Libanul era închis și în carantină, iar forțele de securitate au distrus rapid ultimele tabere ad hoc construite de protestatari în Beirut și Tripoli. Situația se înrăutățea în fiecare zi în timp ce reformele stagnau. Închiderea completă a localurilor a dăunat grav economiei și proprietarilor și angajaților acestora care nu doar că își pierduseră principala și singura sursă de venit, dar nici nu se puteau atinge de economiile din conturile bancare datorită restricțiilor impuse de bănci. Un dolar valora acum 2,600 de lire libaneze. Mai mult decât atât, guvernul lui Hassan Diab anunța că Libanul nu va plăti Euro Obligațiunile în valoare de 1.2 miliarde de dolari.
Luna aprilie a venit cu noi restricții referitoare la situația provocată de pandemia de COVID-19, iar Ministerul de Interne impune măsura circulației alternative a mașinilor cu numere de înmatriculare pare și impare. Astfel, mașinile ale căror numere de înmatriculare se încheie cu o cifră impară vor circula doar în zilele de luni, miercuri, și vineri, iar cele cu cifră pară, incluziv zero, vor circula exclusiv în zilele de marți, joi, și sâmbătă. Nicio mașină nu va avea voie să circule duminica. Între timp, mai multe bănci din Tripoli au fost incendiate, iar la sfârșitul lunii un dolar ajunsese să valoreze 3,800 de lire libaneze.
Luna mai readuce în prim-plan o problemă deloc nouă pentru Liban, cea a deșeurilor. Reciclarea aproape inexistentă a dus la umplerea până la refuz a gropii de gunoi din Jdeideh, suburbie în nordul Beirutului, iar munții de gunoaie își făceau apariția pe străzi. Ultima criză a deșeurilor cu care s-a confruntat Libanul a fost in 2015 când protestele au dus la închiderea unei gropi de gunoi însă autoritățile nu au făcut nimic pentru îmbunătățirea situației. Hassan Diab pune în mișcare un mecanism de eliberare a circa 3,000 de deținuți din închisorile supraaglomerate ca urmare a înrăutățirii situației provocate de pandemia de COVID-19 și anunță că guvernul și-a îndeplinit 97% din angajamentele luate în fața populației libaneze. Angajamentele au fost atât de bine îndeplinite încât un dolar valora 5,000 de lire libaneze.
Furia populației libaneze la adresa băncilor se intensifică de-a lungul lunii iunie. Actele de vandalism îndreptate împotriva bancomatelor și sucursalelor îi fac pe proprietarii băncilor să ia măsuri drastice și astfel aproape toate sediile instituțiilor sunt tapetate pe exterior cu scuturi de fier. Între timp, guvernul îl numește din nou în funcția de guvernator al Băncii Centrale pe Riad Salameh, un bancher în vârstă de 70 de ani văzut în general drept garantul stabilității monetare a Libanului după ce a condus Banca Centrală încă din 1993. De data aceasta însă oamenii l-au acuzat ca fiind părtaș la activitățile economice ilicite ale clasei politice din ultimii 30 de ani. Însă reînnoirea mandatului lui Riad Salameh în fruntea Băncii Centrale nu a avut niciun efect benefic deoarece la finalul lunii iunie, un dolar ajunsese să valoreze 7,000 de lire libaneze. De asemenea, medicii din Beirut și Tripoli au intrat în grevă, protestând împotriva condițiilor inumane de muncă și a indiferenței managementului spitalelor.
Criza în sistemul medical continuă pe parcursul lunii iulie când centrul medical al Universității Americane din Beirut, unul dintre cele mai performante și bine dotate spitale din Liban, concediază brusc circa 850 de medici și personal auxiliar din neputința de a mai plăti salariile. Totul, în mijlocul pandemiei de COVID-19 și la scurt timp după ce universitatea concediase aproximativ 1,500 angajați. Mai mult decât atât, criza economică și colapsul monedei naționale, precum și lipsa dolarilor au avut un impact dramatic asupra capacității Libanului de a importa bunuri, inclusiv combustibil. În aceste condiții, funcționarea generatoarelor de curent a devenit aproape imposibilă, iar incapacitatea companiei de stat de a furniza energie electrică a aruncat Beirutul în beznă. Prețul închirierii unui generator privat de electricitate a crescut de la circa 70 de dolari pe lună în 2019 la 450 de dolari la finalul lunii iulie, în condițiile în care salariul minim pe economie de 675,000 de lire libaneze, echivalentul în 2019 a 450 de dolari, valora acum în jur de 80 de dolari. Asta, desigur, dacă mai aveai un loc de muncă. La finalul lunii iulie, un dolar valora 10,000 de lire libaneze.
Calamitatea și planul lui Macron
Nimic din cele prezentate mai sus nu poate fi comparat și nu avea să-i pregătească pe locuitorii Beirutului pentru dezastrul ce avea să aibă loc. La data de 4 august o explozie de proporții cataclismice lovește capitala Libanului. 2,750 de tone de nitrat de amoniu au sărit în aer în portul din Beirut, iar bilanțul este cutremurător. Cel puțin 203 persoane au murit, aproximativ 7,000 au fost rănite, pagubele materiale se ridică la circa 15 miliarde de dolari, în timp ce în jur de 300,000 de oameni au rămas fără locuințe. Guvernul declară două săptămâni de stare de urgență însă protestele împotriva lui Hassan Diab și a întregii clasei politice iau amploare, iar guvernul Diab împreună cu opt membri ai parlamentului demisionează pe parcursul unei săptămâni.
Imediat după explozie, președintele francez Emmanuel Macron vizitează Beirutul și își exprimă suportul pentru populația grav afectată de deflagrație. În aceeași zi acesta promite sprijin direct pentru reconstrucția capitalei, însă lansează un apel pentru un nou sistem politic. Legăturile Franței cu Libanul datează încă de la finalul Primului Război Mondial când Liga Națiunilor a oferit Franței mandatul pentru administrarea Libanului. Inițiativa lui Macron a fost criticată de unii observatori și numită o “interferență post-colonială” în afacerile interne ale statului libanez. Acesta a anunțat de asemenea organizarea unei conferințe internaționale de strângere de fonduri pentru refacerea clădirilor distruse sau afectate de explozie și că se va întoarce în septembrie pentru a evalua situația.
În acest moment, Libanul se afla pe marginea prăpastiei. Incompetența și corupția guvernelor din ultimii 30 de ani au dus la distrugerea țării, alimentarea cu apă și energie electrică era complet nefuncțională, la fel cum era și reciclarea munților de deșeuri, hiper-inflația cauza zilnic tragedii în rândul populației, iar economia era ruinată. Ca urmare a demisiei lui Hassan Diab, este numit în funcția de prim-ministru Mustapha Adib, fost ambasador al Libanului în Germania. Însă la scurt timp după desemnarea acestuia, Adib demisionează în mijlocul unui impas politic legat de formarea unui nou guvern de specialiști independenți, fără afilieri politice, care ar putea adresa problemele presante ale Libanului. Dificultatea a apărut atunci când cele două partide șiite, Hezbollah și Amal, au insistat ca portofoliul ministerului finanțelor să revină unui membru al uneia dintre cele două formațiuni politice. Până în momentul de față, Libanul nu are nici prim-ministru, nici un guvern care să adreseze multitudinea de crize cu care se confruntă țara.
Emmanuel Macron a revenit în Beirut la începutul lunii septembrie, cu puțin timp înainte de numirea lui Mustapha Adib în funcția de prim-ministru. Pe lângă a o vizita pe legendara cântăreață libaneză Fairouz, președintele francez a făcut din nou apel la implementarea reformelor cerute de donatorii internaționali pentru a pune capăt lungilor decenii de corupție și proastă administrare a țării. De asemenea, a cerut formarea urgentă a unui guvern de specialiști, demararea imediată a reformelor și încheierea unui acord cu Fondul Monetar Internațional. La mai bine de o lună de la cea de-a doua vizită a lui Macron în Liban, niciuna dintre cerințele sale nu a fost implementată, iar șansele ca acest lucru să se întâmple sunt minime.
Concluzie
În concluzie, la un an de la debutul a ceea ce avea să devină cunoscut sub termenul thawra situația din Liban s-a înrăutățit considerabil. Prețurile alimentelor și produselor de bază au crescut exponențial față de aceeași perioadă a anului precedent în timp ce mulți oameni și-au piedut economiile de-o viață. Cei care au avut posibilitatea au devenit membri ai diasporei libaneze, alții au rămas în țară păstrându-și speranța că o schimbare care să le îmbunătățească viețile este posibilă. În același timp, forțele de securitate internă raportează o creștere a numărului de infracțiuni. Numărul de jafuri în perioada ianuarie-august 2020 a crescut cu circa 50% față de aceeași perioada a anului precedent. De asemenea, numărul furturilor de mașini s-a dublat, de la 266 anul trecut la 593 în primele opt luni ale anului în timp ce crimele au cunoscut și ele o creștere de la 63 în 2019 la 129 până în luna august a anului curent.
INTERVIURILE HotNews.ro