Câteva scurte observații despre prostie
Câteva exemple la îndemână: dacă ai decis cândva că între mineri și manifestanții din Piața Universității „nici unii nu erau mai breji”; dacă ai decis cândva că Doina Cornea nu merita luată în seamă „pentru că vorbea pițigăiat”, în timp ce Dinescu era băiat bun și haios, chiar dacă-l lua în brațe pe Iliescu și vorbea cu el cu „bre”; dacă, ajungând la zilele noastre, între Putin și Zelenski optezi moral pentru primul, spunând că al doilea „e un clovn” care persecută minoritatea română din Ucraina; dacă încerci să mă convingi că americanii fac negustorie de arme cu ucrainienii și nimic altceva – toate acestea te vor arunca în tagma lichelelor și te vor face să te bălăcești în prostie.
Incoerenții mental și inteligenții puri – Incoerenții mental, bâlbâiții gândirii ascunși uneori după o vorbire fluidă, dilematicii cu program – cei ce par inteligenți la pornire, oferind jerbe ale minții și focuri de artificii care, o vreme, le ascund handicapul congenital. Pe câți nu i-a scos la suprafață hermeneutica pandemiei, în care s-au adunat, ca pe o cultură de microbi – zbătându-se brownian, bezmeticind în toate direcțiile – toți germenii prostiei! Apoi vine timpul când acești năuci se instalează definitiv în fastul prostiei și, dacă începi să-i observi atent, vezi cum prostia ca gândire stâlcită sporește pe drum. Vorbesc, vorbesc din ce în ce mai aprig în public și tolba lor cu prostii pare nesfârșită.
Și-atunci ți se face dor de inteligenții puri, de cei care nu s-au înșelat mai niciodată, de cei la care inteligența devine un har și o formă de noblețe. Despre ei poți spune, cum spui „curat la suflet”, că au „mintea curată”, că sunt „curați la minte”.
Dar chiar există astfel de oameni, cei care par că nu bat câmpii mai niciodată? Îmi vin în minte, absolut la întâmplare, câteva nume: Montaigne, Kant, Benajmin Constant, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, Konrad Lorenz, Jean-François Revel, Friedrich Haiek, Alain Besançon, Pierre Manent, Roger Scruton, Vargas Llosa, Kundera, regina Maria, Ieruncii… Există, la toți aceștia, o pedanterie a inteligenței, o grijă atentă față de bunacreștere care se naște pe versantul rațiunii cultivate și care ne pune în față cu minți șlefuite și oameni împliniți.
De câte ori îmi cad ochii pe o pagină a lor, mintea mi se articulează (o simt ca pe un mușchi frumos încordat), iar sufletul îmi devine senin. În timp ce prostiile mă irită, mă indignează și-mi cresc tensiunea. Și de câte ori n-am pierdut, la capătul unor aprige certuri interne, oameni pe care-i prețuiam! E oare ceva mai destrămător decât „cearta în minte” cu o ființă dragă?
Încremenirea în proiect și reglajul fin – Două sintagme ne sugerează cum intră în lume prostia și cum, eventual, ar putea fi evitată: încremenirea în proiect (sintagma prin care am încercat, în 1990, să arunc o privire distant-analitică asupra comunismului) și reglajul fin (preluat de Horia Patapievici din fizică și aplicat la științele umane). Amândouă pot fi amplu ilustrate cu ceea ce ni se întâmplă în lumea de azi. Suntem încremeniți în proiecte mintale (fundamentalismele religioase, de pildă, sau faimoasele „corectitudini politice”) și nu suntem capabili ca, în viața socială, să operăm reglajele fine între extreme. Ne mișcăm în dialectica lui „hăis-cea”, cum îi plăcea pe vremuri să spună unui profesor de logică care deplângea structura pătimașă a minții umane, incapabilă să obțină înțelepciunea moderației în gândire. Fascinația instalării în extreme, viciul adevărului obținut prin exces, care subîntinde fanatismul ca premisă a prostiei!
Prostie și inteligență – Cea mai simplă definiție a prostiei: prostia este eroarea logică pe care ți-o asumi tenace ca fiind un adevăr; eroarea pe care ți-o asumi neobosit, „în prostie”. Așa se explică faptul că prostiile sunt universale, că nimeni nu e scutit, „ținând-o langa” într-o direcție, de a fi prost măcar o dată în viață. În fapt, suntem cu toții proști de sute și sute de ori. Dar de-aici nu rezultă că toți care spun prostii sunt proști. Acestea sunt prostiile firești și conjuncturale, care țin de imperfecțiunea și pitorescul minții umane.
Însă cumplite prin nocivitatea lor (căci se bucură apriori de prezumpția de inteligență) sunt prostiile oamenilor extrem de inteligenți, luate în brațe, fără regret și fără o retractatio ulterioară, o viață întreagă. Exemplul „clasic” rămâne idealul comunist, cea mai teribilă încremenire în proiect din istoria omenirii. Odată aruncat în lume îmbrăcat în hainele unei dreptăți mincinoase, el devine inconturnabil. Am numit cândva ideea comunistă „mușcătura viperină a gândirii”. Eugène Ionesco a numit-o „cea mai mare escrocherie a secolului trecut”. Idealul comunist e râia fără de leac a minții noastre, care ne va însoți câtă vreme va mai exista specia umană și care, pesemne, o va face să dispară. Căci nimic nu e mai imbecilizant decât „pasiunea egalitară” care a generat și va genera la nesfârșit comunismul (Thierry Wolton). De ce ar avea altul mai mult decât mine?
Și cine e, până la urmă, mai vinovat? Rousseau? Sau Marx? Doi ipocriți de geniu care, sub masca iubirii nețărmurite pentru om, au dezlănțuit, prin ideile lor, cele mai crunte măceluri din istoria omenirii. Căci nimeni, asemeni lui Marx, nu a sabotat mai tare specia umană. Maimuțărind ideea de știință („comunismul științific”!), el a deturnat specia umană către ideologie și patima politică colectivă, exact în secolul în care aceasta se pregătea să intre, prin știința de vârf, pe drumul șlefuirii finale a inteligenței colective. Pe urmele lui Rousseau, prin cel mai cras sofism, Marx a făcut în cele din urmă să se confunde fireasca egalitate de drepturi umane de la natură cu inexistenta (și imposibila) egalitate empirică între indivizi. Căci nu avem, de la naștere, aceleași dotări. În aceeași familie se pot naște un geniu, un mediocru și-un imbecil. Toți au dreptul la viață, la muncă și la fericire. Dar nu neapărat la bogăție. Egalitatea în avuție nu poate fi revendicată nici de la natură,nici prin decret statal.*
Așa cum foametea de pe glob a scăzut galopant pe măsura dezvoltării pieței economice capitaliste (și numai grație ei, în timp ce comunismul experimental și experimentat a înfometat miliarde de oameni), putem astăzi gândi realist că bogăția crescândă a lumii, datorată creativității și supradotării unor exemplare ale omenirii (după cum vedeți nu putem scăpa de inegalitatea dotării la naștere!), va deveni suficientă pentru a crea mecanismele prin care sărăcia (prin redistribuirea spontană a bogăției și prin uriașe „fonduri anti-sărăcie”) să poată fi eliminată organic și definitiv din societate.
***
În dialogurile platoniciene, inteligența merge șerpuind. În Discursul lui Descartes, merge în linie dreaptă. (Distanța dintre inteligența muzicală și inteligența mecanică.)
***
Enigma supremă pe care neuroștiințele n-o pot dezlega: cum e cu putință imbecilitatea geniilor? Exemplul paradigmatic: în discursul lui Einstein din 6 ianuarie 1929 („cu ocazia împlinirii a cinci ani de al moartea lui Lenin“) apar următoarele cuvinte:
„Îl respect pe Lenin pentru că și‑a consumat întreaga energie, sacrificându‑și cu totul viața personală, ca să se dedice împlinirii dreptății socialiste. Nu cred că metodele sale sunt potrivite. Dar un lucru e sigur: oamenii ca el sunt apărătorii și înnoitorii conștiinței omenirii.“
Rezultatul „sacrificării vieții personale” a lui Lenin și al „înnoirii conștiinței omenirii”: câteva bune milioane de vieți de oameni.
Inteligența ca datorie morală – „Obligația morală de a fi inteligent”. Expresia apare mai întâi într-un eseu din 1915 al lui John Erskine, e reluată apoi de Lionel Trilling (socotit cel mai important critic cultural american la jumătatea secolului trecut), fiind citată de obicei sub numele său, iar Erskine fiind ignorat.
Potrivit acestei sentențe, obligația oricărui intelectual umanist de a fi inteligent decurge din chiar calificarea lui. Formându-l, societatea îl plătește pentru a se exprima nu numai nomine proprio, ci și în numele celor care nu au suficiente cuvinte pentru a spune ceea ce gândesc și nici discernământul cultivat pentru a distinge cu promptitudine adevărul de fals și binele de rău. Pe scurt, societatea îi plătește pe intelectuali pentru a fi inteligenți. Cei mai mulți ne trag clapa.
***
Capacitatea de a detecta prostia, cât și conștientizarea ei, fac parte în mod obligatoriu din trusa de instrumente a gândirii. Cel mai laconic și prompt exemplu de detectare și conștientizare a prostiei – replica lui Caragiale: „Amice, ești idiot!”.
***
Prostia cu sursă morală – E definită de Horia Patapievici în interpretarea pe care a făcut-o romanului Mândrie și prejudecată a lui Jane Austin: „inadecvarea minții la situație și a caracterului la solicitarea morală”. Căci, spre deosebire de „prostia care e o consecință a minții clinic proaste, caz pe care propun să‑l numim cretinism”, ceastălaltă prostie, spune Patapievici, este „un inconvenient al minții inteligente, care e târâtă în prostie de funcționarea socială a unui caracter defectuos.“
Câteva exemple la îndemână: dacă ai decis cândva că între mineri și manifestanții din Piața Universității „nici unii nu erau mai breji”; dacă ai decis cândva că Doina Cornea nu merita luată în seamă „pentru că vorbea pițigăiat”, în timp ce Dinescu era băiat bun și haios, chiar dacă-l lua în brațe pe Iliescu și vorbea cu el cu „bre”; dacă, ajungând la zilele noastre, între Putin și Zelenski optezi moral pentru primul, spunând că al doilea „e un clovn” care persecută minoritatea română din Ucraina; dacă încerci să mă convingi că americanii fac negustorie de arme cu ucrainienii și nimic altceva – toate acestea te vor arunca în tagma lichelelor și te vor face să te bălăcești în prostie.
Prostie și incompetență – Așa cum unui prost nu-i poți cere să admită că e prost (pentru că atunci ar deveni deștept, potrivit unei vorbe a lui Lucian Boia) și, de aceea, ca să rămână prost el trebuie să creadă în permanență că e deștept, la fel, unui impostor nu-i poți cere să admită că e impostor (pentru că atunci ar trece unde-i e locul) și, de aceea, ca să rămână impostor, el trebuie să persiste în credința „competenței” lui. Lucru de care, la noi, sunt covininși, cei mai mulți dintre cei care ne conduc. Dar eu am cunoscut, jur!, miniștri analfabeți funcțional.
***
Simptomul principal al prostiei: a putea fi manipulat.
***
Deosebirea dintre a te înșela și a fi prost; deosebirea aristotelică dintre accident și substanță.
***
Prostia bovarică: alpinismul noetic. Terenul propice: aforismul. (Exemple: aforismele lui Iorga sau Blaga.) – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro