Cu mască, fără mască sau o tacla între prieteni

„Credința că moartea e o poartă către o viață mai bună ar trebui, logic, să îi împiedice pe oameni să simtă vreo teamă față de ea. Din fericire pentru doctori, de fapt ea nu are acest efect, cu excepția câtorva cazuri rare. De regulă, cei care cred într-o viață viitoare nu se tem mai puțin de boală și nu sunt mai curajoși în luptă decât cei care cred că odată cu moartea se termină tot.„

Bertrand Russell – „Elogiul inactivității„

Vacciniști vs. anti-vacciniști, conservatori vs. progresiști, dogmatici bigoți vs. liber cugetători, naționaliști vs. globaliști – un întreg hău pare că s-a căscat (și) în societatea românească pe măsură de guvernanții au încercat, dar nu au reușit, să ne pună la adăpost de efectele pandemiei cunoscută sub numele de cod „SARS-CoV-2”.

Nu intru în amănunte, pentru că fiecare dintre noi are propria sa experiență legată de incertitudinile pandemice. De fapt, este absolut derutant să observi în jurul tău că există tot atâtea păreri ferme legate de modul în care ar trebui să gestionăm pandemia, pe cât de mulți indivizi apucă să se exprime.

Așa că mă întreb: bine, bine, fiecare are o părere, dar sunt ele atât de diferite? Cum ar fi să descoperim că, de fapt, opiniile noastre nu sunt radical diferite, problema fiind aceea că, de ceva timp, nu mai reușim să ascultăm răbdător și cu mintea deschisă ce are de exprimat interlocutorul nostru, indiferent cine ar fi el și în ce relații ne aflăm cu preopinentul.

Am inițiat și vă înfățișăm un dialog real, deloc simulat, între doi oameni obișnuiți, generații diferite, nu de aceeași părere mereu, dar care au fost educați să aprecieze valoarea comunicării. Dacă nu-l asculți pe omul de lângă tine, dacă nu ai capacitatea să recunoști când are dreptate, cum mai poți atunci să afirmi că ești înțelept și rațional? Ori, în lipsa rațiunii, părăsit de înțelepciune, ce mai rămâne să pui pe cântar?

Sper că, împreună cu Vlasti Milanovic, am onorat proba de foc a dialogului, pe care am credința că l-am purtat rațional și cu înțelepciune.

STATUL INTERVENȚIONIST SAU CONȘTIINȚA CIVICĂ?

Cristi către Vlasti:

Vlasti, îți spun de la început cum am văzut și continui să văd lucrurile, după aproape doi ani în care urzeala vieții noastre sociale a fost dată peste cap de încercările de a ne pune la adăpost de efectele pandemiei: cetățeanul și statul sunt egal responsabili să pună capăt pandemiei. Ce vrea să însemne acest lucru?

În secolul XXI avem la dispoziție experiența largă a tuturor istoriilor pandemice ale lumii și o grămadă de mijloace și informații pe care descoperirile științei le pun la dispoziție pentru a ști cum să depășim o pandemie, fie ea și de tip SARS (câteodată mă gândesc, și scuze pentru divagație, ce ne făceam dacă am fi avut de-a face cu o pandemie de tip Ebola?).

Depinde de universul nostru de valori, adică de cum ne-a format educația de care am beneficiat, în ce măsură înțelegem care este rolul nostru în această ecuație. Statul, de exemplu, nu lucrează raportându-se la noi individual, ci ca o medie statistică („indivizi statistici”). Ori, eu, dacă sunt educat și cu capul pe umeri, înțeleg care sunt limitele statului și percep cât de amplă este diferența între mine așa cum sunt ca persoană, pe de-o parte, și cum arăt eu pentru statul meu ca „individ statistic”, pe de altă parte.

Dacă nu îmi place ce văd, nu mă supăr pe stat – care este de fapt un aparat politico-birocratic ce nu poate fi mai eficient decât media competențelor și valorilor individuale a celor care servesc în instituții -, ci mă mobilizez cu partea mea de contribuție ca să-mi fie bine mie și celor din jurul meu. Și ce pot să fac?

În primul rând gândesc cum mă pot proteja cât mai eficient, pentru că dacă mă îmbolnăvesc va trebui să solicit, laolaltă cu foarte mulți alții, asistență medicală. Ori sistemul medical, asaltat deodată de multă lume care s-a îmbolnăvit, este de anticipat să nu poată face față, nici ca potențial uman, nici ca dotări materiale, consumabile, medicație etc.. Deci bine ar fi să mă protejez ca să nu ajung în stare de urgență să „concurez”, cu șanse incerte, pentru serviciile medicale.

Știința ne spune că prevenția este mai sigură decât tratarea bolii, și este la mintea cocoșului de ce. Cât timp nu a existat un vaccin disponibil, a fost minunat că statul, prin măsurile restrictive pe care le-a inițiat, m-a ajutat să mă protejez. A fost minunat și că statul a pus la dispoziție, gratuit, un vaccin care mă ajută să mă imunizez în fața acestui virus și să nu mai fac boala, sau, dacă o fac, să nu fie o formă gravă.

Ei bine, din momentul în care există larg disponibil un vaccin pentru imunizare, din punctul meu de vedere statul și-a făcut treaba. De aici înainte orice cetățean care nu-și face partea sa de treabă, adică nu alege prevenția și preferă, nici măcar hazardul – nu mai e hazard, este risc cert! -, ci drumul inevitabil către boală, se cheamă că a optat ferm să fie pe cont propriu.

Un părinte înțelept al bisericii mi-a spus în pandemie (nu doar mie, dar și mie) ceva de genul: „Să nu-L ispitim pe Dumnezeu și să ne protejăm de boală. Dumnezeu ne ajută dându-ne înțelepciunea de a ne proteja, să nu alegem calea celui necurat și să ne lipsim de înțelepciunea pe care ne-o dă Dumnezeu!”. Scurt și clar!

Vlasti către Cristi:

Problemele cu care ne confruntăm sunt de mai multe tipuri. Prima este problema medicală, a doua este calitatea din sectorul de comunicare (media, televiziuni, social media), a treia este politizarea fenomenului medical pentru a capitaliza electorat și relevanță, a patra este percepția populației, a cincea acțiunile guvernanților, a șasea este disponibilitatea populației la un efort comun.

Deci, avem un fenomen foarte complex, cu foarte mulți vectori care creează dinamici greu de înțeles, la care se poate reacționa performant foarte greu. Este genul de criză care îți verifică sistemul medical, alcătuirea statului (organizarea și calitatea personalului), îți verifică limitele Constituției, îți verifică canalele de comunicare, îți verifică coeziunea și încrederea din societate, îți verifică economia.

Așa că, având o situație de criză, ești nevoit să apelezi la un stat intervenționist, dar care ar trebui să poată să se activeze cu succes, luând în considerare mult mai mulți factori decât de obicei. Acest efort realizat cu direcție, proporționalitate, transparență, energie, consens ar trebui să stimuleze conștiința civică în direcția oportună.

Deci văd un stat băgat în treapta intervenționismului, datorită situației medicale, în cadrul demarcat de Constituție, care stimulează conștiința civică. Este posibil? Se pare că în unele țări da. La noi dezamăgitor de puțin.

Din păcate, criza ne-a prins cu un sistem medical la pământ, o administrație haotică, opacă, care nu poate schița o direcție sustenabilă, care nu o poate „vinde” cu succes populației, cu o media care amplifică problemele sectariene, cu o populație derutată și circumspectă.

„REACTANȚA PSIHOLOGICĂ” SAU „TEORIILE CONSPIRAȚIEI”, CE ANUME EXPLICĂ REZISTENȚA LA MĂSURILE LUATE DE AUTORITĂȚILE STATULUI?

Cristi către Vlasti:

Reactanța psihologică este definită ca tendința de a respinge regulile sau indicațiile provenind de la alții (în speță de la autorități) și care sunt percepute ca o limitare a libertății personale; adică o reacție emoțională la impuneri reale sau aparente.

Pe de altă parte, teoria conspirației, așa cum o definește Comisia Europeană[1], este convingerea că anumite evenimente sau situații sunt manipulate în secret de forțe puternice, malefice.

Psihologul Daniel David, rectorul Universității Babeș-Boyai, crede că reactanța psihologică trebuie musai luată în calcul, ca mecanism de rezistență în fața unor măsuri impuse de autorități care duc mare lipsă de credibilitate și, în plus, mai sunt și total lipsite de inspirație în acțiunile lor[2]; în timp ce analistul politic Cristian Pârvulescu ne atrage atenția că o mare parte a românilor preferă să creadă orice variantă pusă în piață prin mecanismul „teoriei conspirației”, în timp ce întâmpină teoriile științifice cu neîncredere absolută[3].

Îți mărturisesc sincer că nu mă pricep la psihologia socială, deși l-am citit cu plăcere pe Jose Ortega y Gasset. Dar vin la rândul meu cu două exemple extrase din mediul cunoscuților mei, care mi s-au destăinuit și așa am aflat de ce au ales să nu se vaccineze:

Primul exemplu este al unui apropiat care mai presus de toate se consideră un bun creștin. Desigur, respinge ideea de vaccin în general, deci și vaccinarea anti-Covid. Am auzit reluată la el ideea că prin vaccin ți se inoculează în corp „cip-uri 5G”, dar și că „vaccinul anti-Covid nu are niciun efect de fapt” și, oricum, „nu este testat, îl testează acum pe noi”.

Un alt amic respinge vaccinarea pornind tot de la ideea că vaccinul nu este testat, prin urmare este preferabil „să te imunizezi pe cale naturală”. Ajuns aici cu raționamentul, îmi explică că în ultimul an s-au descoperit medicamente foarte eficiente care tratează infecția cu coronavirusul care ne dă bătăi de cap, deci boala poate fi tratată cu succes.

Eu, pe de altă parte, am încercat să aflu de ce un posesor de telefon de ultimă generație se teme totuși că această tehnologie, pe care o folosește, este periculoasă; dar și să înțeleg de ce ar fi preferabil să faci boala și apoi să te tratezi cu medicamente probabil la fel de puțin testate ca și vaccinul, în loc să previi boala imunizându-te. Am fost privit cu amuzament, ca unul care pare inteligent, dar nu este, pentru că nu înțelege lucruri simple, evidente.

Vlasti către Cristi:

Din păcate nu am văzut un studiu social serios făcut repetat (într-o perpetuitate lunară) pentru a descoperi care sunt cauzele diverse și exacte ale reticenței populației. Cum se împart pe demografic exact cauzele scepticismului generalizat.

Dar pot spune că sunt foarte diverse aceste cauze. Un studiu bine făcut ar fi descoperit care sunt multiplele cauze și se puteau rezolva multe din aceste probleme, se puteau lua măsuri adecvate, se putea comunica segmentat și mai eficient. Lipsa de leadership și de mesaj clar a făcut ca populația să cadă pradă unei derute cauzate de media.

Trăim într-o revoluție a industriei de comunicare, care a reușit să distorsioneze evenimentele foarte mult și acest lucru a pus oamenii pe gânduri major. Oamenii căutând adevărul au apelat la ce autoritate și competență din mediul lor au găsit. Așa ca am ajuns foarte mult într-un parohialism de tip fatalist-conspiraționist, adaptat pe narative din zona social media și televiziuni.

Suntem într-un vid de competență, autoritate, credibilitate, profesionalism, onestitate. Oamenii nu mai știu ce să creadă și pe cine să creadă. Informațiile distribuite prin intermediul canalelor de media sunt lipsite de credibilitate, exagerate, dramatizate, multe sunt incredibile, incoerente dar care toate contribuie la o destrămare a tabloului general real.

Oamenii, navigând într-un mediu asaltat de informații foarte puțin credibile, simt doar izul manipulativ și lipsa unei narative reale, concrete în care să creadă și atunci devin reflexivi psihologic, caută explicațiile care li se par mai apropiate lor, ca credibilitate.

Centrele de credibilitate pentru fiecare, cum ar fi prieteni, rude, profesori, profesioniști au fost covârșiți de narative și informații conspiraționiste. Din păcate aceste teorii au ceva adevărat la baza (half true), peste care sunt puse niște povești fabuloase, de multe ori cu iz de adevăr, care creează un scenariu malefic.

Și realitatea la nivel global a relevat multe incidente cel puțin dubioase care au stimulat aceste generalizări fataliste. Povești de corupție, manipulare, informații eronate, cifre măsluite, scenarii fictive destrămate de alte noi informații. Toate acestea au creat o stare de psihoză vis a vis de a-ți putea crea o imagine exactă. Trăim într-o eră a exploziei cantitative a informației și a colapsului credibilității informației aflate în circulație.

Oamenii sunt striviți de cantitatea de informație venită pe canalele media și nu pot găsi informația calitativă din care să tragă o concluzie lucrativă. La orice informație statistică, idee, măsură, există o informație care susține inversul.

Colapsul industriei media, bazată în trecut pe jurnalism riguros, cu reguli și deontologie, în haosul creat de mediul online unde oricine poate scrie și distribui foarte ușor informații eronate, a atras și televiziunile credibile într-o cursă după rating, care a deformat și mai mult informația distribuită de emisiunile de știri și sinteză. Adevărul este undeva acolo, dar este îngropat în extrem de multă informație greșită sau narative care sună bine, dar sunt complet greșite.

Sfera politică a venit rapid să „călărească” oportunistic acest val de informații deformate, aducând politicieni cu idei și păreri fabuloase în centrul discuției despre politici. Dacă poți să minți și să manipulezi, ușa este deschisă celor mai spectaculoși și celor mai creativi în acest sens. Mie mi se pare că aceștia sunt exact oglinda canalelor de difuzare care stimulează butoane iraționale în oameni, hărți interne (frică, obsesii, fobii, resentiment) și încearcă să ocolească gândirea judicioasă cu care este înzestrat fiecare om.

Se consumă foarte mult reacțiile explozive, emoționale, resentimentare sub o formă de show. Și aceasta este baza ultimilor ani. Oamenii între iminența cu consecințe a crizei medicale și vacarmul venit pe canalele media, cred că sunt într-o panică internă și se consideră foarte izolați.

Vom trăi în acest vacarm până vom avea guvernanți credibili (poluri de autoritate), cu planuri clare, direcții precise, politici consensuale care vor ști să depășească acest fenomen de terorizare și bagatelizare a oricăror chestiuni importante din sfera publică.

PANDEMIA ESTE DESPRE POLITICĂ SAU DESPRE VIAȚA ÎN COMUNITATE? SĂ AVEM ÎNCREDERE ÎN POLITICIENI SAU ÎN NOI ȘI ÎN SOLIDARITATEA COMUNITARĂ?

Cristi către Vlasti:

Întrebarea care ne provoacă are răspuns în măsura în care înțelegem că cetățeanul este atât subiect în comunitatea sa, cât și actor politic, care deleagă aleșilor pentru care votează (prin mandatul votului) partea sa din puterea politică și rămâne în continuare treaz, activ politic, pentru a se asigura că aleșii săi respectă mandatul încredințat.

Ce este pandemia? În mod evident o stare de pericol creată de un agent patogen care acționează rapid și provoacă decesul unui număr mare de oameni din comunitate, asemeni unui război, de exemplu. Gestionarea stării de pericol reclamă o stare excepțională prin care comunitatea, națiunea mobilizează resurse pentru a proteja oamenii în fața infectării necontrolate, a bolii și a morții premature.

Deci pandemia este despre comunitate, despre națiune, despre lume, iar mobilizarea resurselor de apărare pentru a gestiona starea de excepție care s-a creat implică politicul. Politicul este cel responsabil de mobilizarea mai mult sau mai puțin eficientă a celor mai bune mijloace prin care să ne apărăm. Să dau doar două exemple:

Transmiterea infecției, toată lumea este de acord, este potențată de aglomerările de oameni. Școala implică aglomerare prin definiție, iar copii, pentru că reacționează asimptomatic la infectare, sunt agenții perfecți ai transmiterii infecției. Totul este riguros științific, dar și logic.

Totuși, la chestionarul prin care Ministerul Educației i-a consultat pe părinți privind oportunitatea vaccinării copiilor de vârstă școlară, pentru a pune sub control acest canal de transmitere a infecției, pentru a-i proteja pe copii și a le permite să participe la cursuri în sălile de clasă, 77,5% dintre părinții chestionați au anunțat că vor refuza să-și dea acordul[4].

Al doilea exemplu pune în comparație două țări latine – România și Portugalia – nu doar situate la extremitățile geografice ale Europei, dar și la extremitățile apetenței pentru protecția prin vaccinare: peste 87% în Portugalia, puțin peste 30% în România. Și la ei și la noi, vaccinarea a fost condusă de un militar: la ei viceamiralul Henrique Gouveia e Melo, la noi colonelul Valeriu Gheorghiță. Ce a făcut diferența, totuși?

Câteva aspecte fundamentale: (i) politicul la Lisabona s-a abținut să interfereze cu profesioniștii cărora le-a delegat operațiunea de vaccinare și (ii) portughezii, creștini catolici, cu un simț ridicat al apartenenței la comunitate, sunt puțin dispuși la contestarea autorității[5].

Vlasti către Cristi:

Vorba momentului de ceva ani este că gândești global, dar trăiești local. Oamenii au scos capul prin intermediul mediul digital și au putința de a vedea diferențele între țări la nivelul de politici și rezultate, dar trăiesc în comunitățile lor.

Portugalia, chiar dacă pare apropiată de România pe baza unor factori comparabili slabi, cum ar fi latinitatea sau nivelul de trai pe medie apropiat, are și foarte multe caracteristici diferite. În primul rând au cu 12% mai multă populație la oraș, deci cu 12% mai puțină populație la sat, nu au trecut prin atâtea sisteme și faze politice derutante pentru populație.

Situația istorică recentă a României este mult mai tumultoasă decât cea a Portugaliei. Salazar nu a fost un Ceaușescu, ei nu au avut un Ion Iliescu care să patroneze peste atâta minciună și dezinformare.

România are un anumit tip de parohialism habotnic de supraviețuire, o neîncredere în clasa politică, un dezgust temător față de instituția care ar trebui sa le aducă alinare sufletelor, o lipsă de încredere față de guvernanți, frica de reformă/nou/modernitate/tehnologie. O populație care pare că dorește să își refacă comunitățile pe premise pre-moderne, aspirând la o îmbogățire dobândită rapid, speculativă, care nu dorește să aspire la valori înalte sau intelectuale, ci dorește o cultură populară, presărată cu foarte mult sentiment anti-intelectualist și astfel anti-științific (ruda mai autista a intelectualismului).

Nu cred că populația este culpabilă în cazul ăsta. Secole de dominație, supunere, cazne, urmate de dezrădăcinarea și distrugerea vieții comunitare formatoare din vremea comunistă, au lăsat în corpul social urme adânci. Este reacția de izolare a omului simplu.

Diferență majoră și în tipul de creștinism, cum ai spus, din calitățile sistemice ale catolicismului, versus capilarismul izolant de supraviețuire al ortodoxismului – ruptura între mesajul oficial BOR și ce propovăduiesc direct preoții – de multe ori observi în discursul celor înzestrați cu „har” gândiri prea originale, pline de retrogradism, anti-progres care proliferează o frecventare suspicioasă a serviciilor publice medicale.

Avem o clasă de duhovnici care ghidează populația spre o interacțiune suspicioasă cu autoritățile, care ar trebui de fapt calibrată prin inputul susținut al populației? Ei reprezintă în spirit verbalizat, retrogradismul nostru? Nu în totalitate asta, dar de prea multe ori asta simți că primesc oamenii de rând din partea clerului. E o manifestare de autoritate fatalistă?

DE CE AM AVEA ÎNCREDERE ÎN ȘTIINȚĂ? NU ESTE INFAILIBILĂ, DOAR DUMNEZEU ESTE ATOTPUTERNIC!

Cristi către Vlasti:

Am deschis discuția noastră sub un motto semnat Bertrand Russell, care ne amintește despre teama de moarte, atât de puternică încât fie alegem să o ignorăm total, fie ne provoacă angoase atât de dramatice, încât își pune amprenta invariabil asupra motivațiilor și acțiunilor noastre.

Nu cred că este o constatare surpriză dacă afirm că teama de moarte îi motivează pe toți: vacciniști, anti-vacciniști, vaccino-indiferenți. Ori, relația omului cu moartea, în general, se exprimă preponderent prin teamă; altfel spus nu cred că vreunul dintre noi cunoaște exemple apropiate sau a experimentat relaxarea totală în fața perspectivei morții.

Știm din dialogurile lui Platon și Xenofon că Socrate, așteptând să-și bea cucuta, era foarte liniștit și senin, motiv care i-a contrariat pe discipolii săi Simmias și Cebes. Așa a rămas în dialogul „Phaidon” consemnată demonstrația lui Socrate privind viața de după moarte și fraza celebră: „Oare nu aceasta este filozofia, o stăruitoare pregătire pentru moarte?”

Și creștinismul vorbește, din perspectivă teologică, despre moarte ca un simplu prag de trecere către viața de apoi și acuză că în „veacul acesta” despre „moarte nu se vorbește mai deloc, dacă nu poate fi prezentată ca spectacol și manipulată mediatic, atunci devine un subiect tabu” (am citat dintr-un articol ce tratează subiectul pe „crestinortodox.ro”).

Ține până la urmă de calitatea educației primite dacă teama de moarte ne face iraționali, punând stăpânire pe voința și deciziile noastre. Poți să crezi în cuceririle științei, sau poți fi un dogmatic bigot, nu contează, dacă teama de moarte te învinge, dacă nu o poți confrunta rațional, cu siguranță vei alege să te comporți nefiresc, pentru că ceea ce dictează comportamentul tău este frica.

Când îți este frică de moarte poți alege fie să nu te vaccinezi pentru că ți-e frică de moartea adusă de un vaccin despre care ai auzit că ar fi de fapt un experiment în derulare, sau invers, ai dori să te vaccinezi de două ori pe an, pentru că ai auzit că în acest mod ții cu siguranță boala departe.

Mai aduc în discuție și un alt mic amănunt: fobiile. Am cunoscut cândva o persoană care se temea să facă o injecție într-o așa măsură, că numai vederea acului atașat la o seringă îi aducea pierderea cunoștinței, ca mecanism inconștient de apărare. Astfel de cazuri chiar există, la oameni („mari cât un munte”) pe care nu te aștepți să-i vezi atât de vulnerabili.

Puși în fața alternativei de a evita boala printr-un vaccin, dar știind cât de greu gestionează întâlnirea lor cu acul unei seringi, astfel de oameni intră într-o fază de negare, pe care nici măcar nu o conștientizează. Ajunși în acel punct, nici știința, nici credința nu-i mai ajută.

Discuția este amplă, aleg însă să mă opresc, nu înainte de a constata că angoasa morții în general este mai eficient tolerată cu instrumentele credinței. Când nu ești împăcat cu ideea morții, protecția divină pare mai eficientă decât resursele limitate ale științei. Ideea că Dumnezeu poate lucra prin știință este atât de subtilă, încât mai nimeni nu o ia în serios, când vine vorba de moarte.Citeste continuarea pe Contributors.ro