Cum a fost posibila ascensiunea lui Ceausescu?

Lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej ramane un episod controversat si tenebros din dinamica sectei revolutionare numita PCR. S-a scris mult pe acest subiect, versiunile diversilor actori se contrazic adeseori. Cartea regretatului politolog elvetian Pierre du Bois, “Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice” (Humanitas, 2009, traducere de Ioana Ilie), este o incursiune temerară în istoria comunismului românesc. Se propune o explorare lucida a unui moment crucial din istoria dictaturii de la Bucureşti – lupta pentru mantia lui Gheorghiu-Dej şi modalităţile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu, a reuşit să acapareze puterea absolută. Sigur, cum imi scria profesorul Virgil Nemoianu, a existat o scurta perioada cand premierul Maurer a putut incuraja o anumita deschidere, dar aceasta n-a durat mai mult de trei ani. Cultul noului lider a demarat instantaneu, viziunea sa neo-stalinista a avut un rapid si previzibil castig de cauza.

Lucrarea este o fascinantă investigaţie privind universul de intrigi şi manipulări care explică felul cum se structurează relaţiile de putere în momente de criză. Se ştie că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vid de sens, exerciţiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.

Profesorul de la Institut d’Etudes Internationales din Geneva a reuşit să intervieveze in anii 90 câţiva dintre potentaţii regimului Dej – Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihail Florescu, chiar şi pe ideologul-şef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuţii atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internaţional, cât şi de ştiinţa de a distinge între ceea ce afirmă aceşti lideri comunişti şi ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calităţi care au lipsit uneori intervievatorilor români – câteodată superficiali şi insuficient informaţi despre background-ul celor cu care discutau – aflaţi faţă în faţă cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare. Nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua dominaţia nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer şi alţi acoliţi ai lui Dej au insistat că l-au susţinut pe Ceauşescu să ajungă secretar general fiind convinşi că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraş a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceauşescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredinţase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci şi domeniul relaţiilor internaţionale ale partidului. Vreme de aproape zece ani sef al Directiei Organizatorice a CC al PMR, un devotat neconditionat al sefului partidului, Ceauşescu era de fapt candidatul grupului aparatului de partid. Intre sustinatorii sau diin aparat sa-i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilinet, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Vasile Valcu, Ion Ionita etc

Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relaţiilor la vârf din PMR şi explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceauşescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios, Ceauşescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, o modesta liberalizare, dar nu a cedat în ceea ce priveşte sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spaţiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolşevice. Aceşti oameni erau obligaţi să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzaţi de păcatul cel mai grav, „fracţionismul”. Conspiraţiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană şi insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniştilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele uşilor închise, absenţa transparenţei şi insinuări atent confecţionate cu scopul anihilării rivalilor politici.

Printre celelalte contribuţii istoriografice care ar putea fi menţionate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câţiva lideri comunişti. Evident, nici unul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului naţional în experimentul grotesc şi dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu şi eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceauşescu”. Nici unul dintre staliniştii români nu a ajuns la concluziile devastatoare despre comunism ale unui Stefan Staszewski din volumul “Oni”, al Teresei Toranska. De la Maurer la Verdeţ, comuniştii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om şi economie. Mai sofisticat decât Ceauşescu şi membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Nici unul dintre demnitarii comunişti romani nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer şi Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care – chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism îngheţat – a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial. Am discutat pe larg aceasta tema in volumele mele “Stalinism pentru eternitate” si “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”. Mentionez aici si scrierile istoricului Dennis Deletant, unul dintre cei mai avizati cunoscatori ai comunismului romanesc.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro