Cum repornim „curățarea celulară” și încetinim îmbătrânirea: Ghidul medicului împotriva rezistenței la insulină
Excesul de grăsime viscerală și sedentarismul sunt doi dintre factorii implicați în dezvoltarea rezistenței la insulină, o afecțiune metabolică tăcută, care crește riscul de diabet zaharat de tip 2 și boli cardiovasculare. Dr. Lorena Stan, medic specialist de Medicină internă în Rețeaua de Sănătate Regina Maria, explică mecanismele prin care apare rezistența la insulină, de ce este important ca ea să fie depistată și tratată, precum și ce legătură există între această condiție și îmbătrânirea sănătoasă.
Longevitatea înseamnă să adaugi viață anilor, mai mulți ani în care te bucuri de energie, claritate și autonomie. Adică ani fără probleme de sănătate majore, fără diabet zaharat de tip 2, fără boli de inimă care să ducă la infarct miocardic sau accident vascular cerebral, ani în care mobilitatea este păstrată, iar mintea rămâne limpede.
În ecuația îmbătrânirii sănătoase, depistarea și tratarea la timp a rezistenței la insulină are un rol important, în caz contrar bolile cronice ale vaselor de sânge și nu numai fiind favorizate, iar îmbătrânirea biologică, accelerată.
Indicele HOMA: Testul matematic care arată cât de obosit este pancreasul
În principiu, orice persoană poate dezvolta rezistență la insulină, temporară sau cronică. „Începem să avem rezistență la insulină atunci când, pentru aceeași cantitate de insulină celulele răspund mai puțin decât răspundeau înainte”, explică dr. Lorena Stan, medic specialist de Medicină internă.
Atunci când mâncăm alimente care conțin carbohidrați, aceștia sunt descompuși în glucoză, la nivelul tubului digestiv. Glucoza, adică zahărul, este principala sursă de energie a corpului. Prezența zahărului în sânge îi semnalează pancreasului că trebuie să secrete insulină, un hormon care îi permite să pătrundă în celulele musculare, în celulele țesutului adipos, precum și în ficat, pentru a furniza energia de care corpul are nevoie. În acest fel, ne scade glicemia după masă.
Atunci când există rezistență la insulină, pancreasul secretă acest hormon la care însă receptorii celulari răspund mai slab decât ar trebui. Prin urmare, pancreasul este silit să suplimenteze secreția de insulină pentru a obține același efect, completează medicul.
„Principala cauză care declanșează acest mecanism este faptul că organismul primește mai multe kilocalorii decât poate utiliza și decât are nevoie pentru a funcționa optim într-o zi cu activitate normală. Și atunci, ajungem să avem acumulare de grăsime viscerală – pe care noi o numim grăsime abdominală – și care este prezentă la majoritatea pacienților, cu depunere de lipide în ficat și în mușchi care semnalizează că insulina este alterată. Mai există și alte mecanisme”, subliniază medicul.
Specialiștii calculează indicele HOMA pentru a se orienta în aprecierea rezistenței la insulină a organismului unei persoane: „În fapt, indicele HOMA este mai mult un model matematic pe care îl folosim pentru a estima rezistența la insulină. Avem două valori, HOMA-IR, care ne arată cât de rezistent este organismul nostru la insulină și avem HOMA-Beta, care de obicei este mai mare decât normalul și care ne arată cât de bine funcționează celula pancreatică. Iar atunci când HOMA-Beta are o valoare mai mare, aceasta ne spune că pancreasul secretă mai multă insulină pentru a compensa rezistența la insulină. Când avem o valoare mai mică, ne poate indica o rezervă pancreatică redusă”, mai explică dr. Lorena Stan.
Grăsimea înseamnă inflamație: Pericolul invizibil din jurul taliei
Grăsimea depusă este riscantă, avertizează specialistul: „Grăsimea înseamnă inflamație. Inflamație cronicizată care afectează proteinele din calea insulinei și astfel este redusă sensibilitatea celulară pentru insulină”.
Un alt factor de risc major în apariția rezistenței la insulină este sedentarismul. „Majoritatea pacienților de astăzi sunt sedentari, sunt persoane care, de când a început pandemia și până acum, lucrează majoritatea timpului de acasă. Și știm deja că mușchiul este principalul consumator de glucoză, iar mai puțină activitate înseamnă un consum mai scăzut de glucoză și o sensibilitate mai mică la insulină. Noi, medicii, explicăm de fiecare dată cât de important este să scadă în greutate pentru a reduce acești câțiva centimetri din jurul taliei, precum și activitatea fizică de natură să pună mușchii la treabă”, completează medicul.
Sportul și dieta sunt cele două lucruri – doi factori modificabili – asupra cărora medicii insistă pentru a nu se ajunge la medicamente: „Mai întâi încercăm să schimbăm stilul de viață – alimentație corectă cu indice glicemic scăzut și sport, care să crească masa musculară – după care explicăm importanța somnului. Pentru că, în cazul în care nu avem un somn odihnitor, avem cortizolul crescut, iar asta înseamnă stres și inflamație cronică mare. Deci, de aici începem, iar dacă toate acestea nu funcționează într-un interval de minimum șase luni încercăm și alternative precum terapia farmacologică”, mai spune medicul.
Iar medicamente înseamnă în primul rând Metformin și agoniști de GLP-1 pentru a scădea grăsimea viscerală.
În șase luni, o persoană ar trebui să slăbească circa 10% din greutatea avută la momentul consultului, precizează dr. Stan: „Consultăm pacientul, facem setul complet de analize, stabilim dacă avem sau nu avem rezistență la insulină sau risc de diabet zaharat de tip 2 și începem planul de tratament care, așa cum spuneam mai devreme, începe cu dietă și sport. În plus, dacă are rezistență la insulină ecografia abdominală este obligatorie, pentru a vedea încărcătura grasă de la nivelul pancreasului și a ficatului”.
Mai departe, pacientul este urmărit medical pentru a vedea cum evoluează și dacă este necesară modificarea terapiei.
Oboseala de la prânz: Cât este fiziologie și când devine un semnal de alarmă?
Rezistența la insulină este responsabilă și de apariția oboselii după masă. Medicul explică de ce: „După masă, organismul direcționează mai mult sânge către tubul digestiv pentru digestia și absorbția nutrienților. Ceea ce este normal până la un punct. După o masă bogată în carbohidrați mai ales, crește glicemia foarte mult, iar pancreasul este silit să secrete insulină. La persoanele cu rezistență la insulină secreția pancreasului va fi mai mare decât normalul. Aceasta duce ulterior la o scădere relativ rapidă glicemiei, ceea ce o numim hipoglicemie reactivă, însoțită de somnolență, cu lipsă de energie, cu dificultăți de concentrare, cu senzația nevoii de dulce după masă. Ceea ce este iarăși normal este faptul că hormonii implicați în digestie induc o senzație de sațietate și stimulează relaxarea. Iar mesele bogate în carbohidrati și grăsimi produc oboseală în mod normal”.
Și mai există o explicație pentru care ne simțim obosiți după masă: „Avem un ritm circadian în care se produce un fenomen fiziologic între orele 13.00 și 15.00, în care avem o scădere naturală a vigilenței. Este un ritm circadian al nostru, al tuturor, care se suprapune cu masa de prânz. Deci, până la un punct este normal. Dar la pacienții cu rezistență la insulină se va resimți mai mult decât la o persoană care nu are și atunci, din acest punct, începem să investigăm suplimentar”.
Legătura rezistenței la insulină cu longevitatea
Statistic, persoanele cu rezistență la insulină au un risc mai mare pentru diabet zaharat de tip 2, hipertensiune arterială, steatoză hepatică, infarct miocardic și accident vascular cerebral, pentru unele neoplazii în care apare inflamație și o proliferare excesivă de celule noi, atrage atenția medicul. De asemenea, au un risc mai mare de declin cognitiv. Toate acestea au implicații asupra longevității și a calității vieții.
„La nivel biologic, rezistența la insulină este legată și de câteva căi implicate în îmbătrânire. Avem o dată calea insulină-IGF-1 (insulin-like growth factor). Insulina și IGF-1 sunt hormoni care semnalizează că organismul are suficientă energie. Când mâncăm ne crește glicemia, ne crește insulina, iar ficatul produce mai mult IGF-1. Efectele sunt de creștere celulară, de sinteză proteică, de depozitare de grăsime și inhibarea unor mecanisme de reciclare celulară în exces. Iar în câteva zeci de ani, această cale favorizează rezistența la insulină, crește riscul de cancer prin faptul că sunt mai multe semnale de proliferare celulară și accelerează procesul de îmbătrânire. Această cale este cea mai importantă, pentru că acest IGF-1 este secretat de ficat și de asta urmărim foarte mult steatoza hepatică, adică inflamația ficatului”, explică medicul.
A doua cale se numește mTOR. „Este un mecanism biologic major care stimulează creșterea celulară, sinteza proteică și multiplicarea de țesut. Această cale este accentuată, în principal, de prezența hranei, mai ales de aminoacizii din proteină, de insulină și de activitate fizică intensă. Pe termen scurt, este esențială mai ales la copii, în vindecarea rănilor și în creșterea masei musculare. Însă, pe termen lung, blochează curățarea celulelor bolnave. Astfel, poate accelera îmbătrânirea și înmulțirea celulelor tumorale. Această cale o punem din «on» în «off» prin restricție calorică. Nu există altă variantă, pentru că este un mecanism biologic”, completează specialistul.
Mai există încă o cale – se numește AMPK – o enzimă-cheie care funcționează ca principal semnal de control al energiei din celule, adaugă medicul. AMPK are rolul de a asigura echilibrul energetic, arderea grăsimilor, stimulând organismul să folosească grăsimea în exces stocată abdominal, mai ales grăsimea din jurul organelor. Această enzimă ajută la eliminarea componentelor deteriorate din celule prin autofagie. „Această cale se activează strict prin sport și prin pauze lungi dintre mese – acest nou post intermitent – precum și printr-un stil de viață fără exces caloric. Și mai avem o singură cale pe care o urmărim când studiem rezistența la insulină versus longevitate. Avem sirtuinele, care sunt o familie de șapte proteine, care funcționează ca senzori de energie și reglatori ai metabolismului celular. Ele au un rol crucial în longevitate și repararea ADN-ului, pentru că ne protejează celulele de îmbătrânire și stresul oxidativ. Pentru a putea funcționa, ele au nevoie de coenzima NAD+ (nicotinamidă adenină dinucleotidă), care este stimulată prin stilul de viață cu post intermitent și sport”, mai spune dr. Stan.
Regula celor 3 mese: De ce nu trebuie să „ronțăim” între ele și ce înseamnă sport eficient
Prin urmare, un stil de viață ideal pentru sănătate pe termen lung înseamnă să mâncăm suficient, dar nu în exces, să facem sport – pentru a stimula calea AMPK – să avem perioade fără aport alimentar, pentru a activa autofagia și sirtuinele, adică să curățăm organismul. „Asta înseamnă trei mese principale – micul dejun, prânzul și cina – aceasta din urmă niciodată după ora 18.00. Și mai înseamnă că între aceste mese noi nu ronțăim. Ca să dăm timp pentru repausul digestiv. Sport, mișcare înseamnă să urcăm zece etaje pe zi, înseamnă efort fizic susținut, înseamnă să-mi simt inima că îmi bate mai tare. Nu înseamnă să fac 6.000 de pași pe zi în casă, pentru că am paciente care îmi spun asta. Nu!”, precizează dr. Stan.
Și asta treptat, nu dintr-o dată, pentru că pacienții cu rezistență la insulină și supraponderali sau obezi nu pot face de la început efort fizic susținut.
Pentru pacienții cu boli caracterizate prin rezistență la insulină se acționează prin terapie farmacologică. „Plus schimbarea stilului de viață. Dar nu doar el. Niciodată doar el”, precizează medicul.
Caz real: 12 kilograme date jos în 6 luni și o rezistență la insulină inversată
Rar se întâmplă ca pacienții să reușească să-și schimbe în mod spectaculos stilul de viață și să ajungă la rezultate demne de invidiat. „Am avut astfel de cazuri mai ales în rândul bărbaților cu vârste între 40 și 50 de ani. Îmi amintesc de pacienții care au venit la cabinet cu niște rezultate dezastruoase la analize – adică un profil lipidic foarte mare, cu sindrom inflamator, cu rezistență la insulină, cu prediabet, fumători cronic. Și, în momentul în care le-am explicat riscurile și care sunt alternativele și le-am explicat că avem o dată schimbarea stilului de viață, iar dacă nu reușim trebuie să ajungem la medicamente, domnii s-au mobilizat și au slăbit foarte mult”. Medicul exemplifică cu un pacient care a slăbit în șase luni, 12 kilograme și i-a scăzut și rezistența la insulină. „Este foarte greu să se ajungă la un normal, dar orice scădere, orice îmbunătățire ajută enorm. Așadar, am avut și schimbări doar cu stilul de viață, dar cred că depinde și de genetică. Nu ține doar de ambiție. Revenind însă, orice caz de succes ne dă și nouă curaj, dăm exemplul și celorlalți pacienți și-i încurajăm când se poticnesc”, conchide medicul.
Gestionarea timpurie a rezistenței la insulină este, în definitiv, cel mai eficient tratament anti-aging: restabilește energia zilnică și protejează organismul exact acolo unde contează cel mai mult.
Articol susținut de Regina Maria