Cum s-a auzit la București orologiul Kremlinului

Aproape 1000 de pagini reunite între copertele a două volume, fiecare organizat în patru consistente capitole, refac cu extremă minuție, aș zice chiar cu răbdare de chinez, povestea instaurării comunismului în România.

O poveste ce nu are nimic în comun cu cine știe ce legități istorice, nici cu evreii, așa cum auzim adesea, aceasta în pofida faptului că apostolii și practicanții din diferite generații ai acestei ideologii totalitare au fost de-a dreptul obsedați de a construi și inocula ceea ce profesorul Lucian Boia numea mitologia științifică a comunismului.

Cam în acest fel ar putea fi rezumată esența cărții Stalin și poporul rus… Democrație și dictatură în România contemporană datorată istoricului Gheorghe Onișoru, carte apărută în 2021 în colecția Istorie a editurii bucureștene Corint. O cercetare de mare anvergură ce dovedește fără putință de tăgadă că, până în clipa în care comuniștii români au făcut trecerea de la supremația internaționalismului proletar la naționalism-comunism, întreaga istorie a partidului a fost intim, ombilical legată de ordinele primite de la Moscova. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că planurile urzite de Kremlin și puse în practică de servanții acestuia din România nu ar fi ținut cont de un anume set de specificități ale locului, riguros relevate de autorul cărții. Și nici că după 1964 sau 1965 am devenit total independenți de ruși. Cu atât mai puțin liberi.

Primul volum poartă subtitlul Premisele instaurării comunismului, iar aceste premise sunt identificate încă înainte de momentul creării cu cântec, la 8 mai 1921, a Partidului Comunist din România. Aceste premise se situează în intervalul dintre anul 1919, așadar imediat după Primul Război Mondial și Unirea de la 1 Decembrie 1918, și ceea ce s-a petrecut în țara temporar reîntregită până la finele anului 1945. Cartea ne lămurește de ce atenția istoricului zăbovește în acest prim tom până la sfârșitul anului 1945 și nu doar până la 6 martie 1945, atunci când, ca urmare a unui diktat sovietic, a fost instaurat guvernul condus de dr. Petru Groza. Fiindcă așa cum s-a întâmplat și până la acel moment-cheie comuniștii români, încă nesiguri pe ei și pe reușita deplină a acțiunilor lor, și iarăși la sfaturile cu titlu de ordin ale Moscovei ori cu aprobarea ei, fie că au creat ori stimulat înființarea a tot felul de formațiuni politice satelite, fie că au încheiat alianțe cu feluriți tovarăși de drum, cea din urmă dintre ele fiind cea semnată cu rămășițe legionare.

În paginile acestui prim volum, în cele patru capitole ale sale –Drumul de la Marea Unire la totalitarism, 23 august 1944, Sub regimul armistițiului și, în fine, 6 martie 1945- istoricul Gheorghe Onișoru prezintă succesiunea de regimuri politice, de la cel democratic consfințit prin Constituția adoptată în 1923, la cele totalitare- dictatura regală, statul național-legionar și dictatura antonesciană. Cartea detaliază cu lux de amănunte și istoria PCR și aceea a Mișcării Legionare, recapitulează și certitudinile, și controversele din jurul actului de la 23 august, demontează felul în care s-a ajuns la semnarea armistițiului ca și la instaurarea unei Pax Sovietica. Nu este omisă nici agitația ce a urmat imediat după aceea.

Ideea esențială a acestui prim volum este că operațiunea instaurării comunismului din România s-a declanșat la foarte puține zile după momentul întoarcerii armelor, că nici comandanții de la Moscova, nici servanții lor de la București neavând răbdare. A fost pus la punct și apoi transpus în practică un plan ce a urmărit acapararea treptată a puterii, dobândirea de poziții-cheie în instituțiile de forță ale Statului. S-a gândit o întreagă rețea satelitară și de alianțe circumstanțiale, extinsă de la partide și formațiuni politice fantomă la crearea unor instituții culturale paralele, așa cum a fost, de pildă, ARLUS. Au contat imens și staționarea pe teritoriul României a trupelor sovietice, și poziția privilegiată pe care au deținut-o rușii în așa-numita Comisia aliată de control. Una preponderent sovietică. Gheorghe Onișoru insistă asupra întâmplărilor din sfera comunistă ca și asupra celor din zona opoziției (PNȚ, PNL, PSD). Nu sunt trecute sub tăcere nici mișcările Palatului Regal, ale regelui Mihai și ale fidelilor acestuia. Reiese evidența că sfera de acțiune a forțelor democratice a fost sistematic îngustată, că, urmând cu fidelitate indicațiile Moscovei, fiind mereu conectat la orologiul Kremlinului, PCdR și-a pregătit ascensiunea și, mai apoi, acapararea totală a puterii.

Cel de-al doilea tom are și el un subtitlu- Stalinismul în România- și e, la rându-i, structurat în patru capitole. Greva regală, 19 noiembrie 1946, Sfârșit de epocă, Modelul stalinist. PCR a fructificat în intervalul 1946- 1948-49 tot ceea a sădit până atunci. A acționat pe mai multe fronturi. Și-a sporit numeric rândurile, și-a înmulțit alianțele, a făcut-o chiar în chip neortodox asociindu-se cu foștii legionari, a găsit cele mai diverse forme de contracarare a acțiunilor Opoziției și de compromitere a liderilor acesteia, a urmărit și contracarat acțiunile Regelui. După falsificarea grosolană a rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946, obiectivele principale ale comuniștilor români au fost distrugerea partidelor istorice, arestarea conducătorilor acestora (cartea insistă, și pe bună dreptate, pe personalitate lui Iuliu Maniu și avatarurile existenței acestuia) și distrugerea lor fizică (în închisori, lagăre de muncă și Canalul Dunăre-Marea Neagră) alungarea din țară a Regelui, consolidarea penetrării economiei (de la stabilizarea monetară, una cu indubitabil caracter de clasă la naționalizarea în diverse etape). În 1948 devine realitate visul partidului unic, un partid foarte adesea marcat de convulsii și de lupta pentru putere.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro