​Cum se putea revoluționa medicina încă de acum 700 de ani. Și cum s-a ratat momentul

​Ugo Borgognoni, zis și Ugo din Lucca, s-ar fi născut pe la 1160. Prea multe nu se știu despre el, căci omul a avut proasta inspirație să nu scrie nimic. Sau, dacă a făcut-o, nu s-a păstrat nimic de la el. Nici alții nu s-au obosit să ne spună cum a fost cu tinerețea lui așa că, în lipsă de evenimente notabile pe care să le legăm de prima parte a vieții sale, vom spune că s-a născut la vreo doi ani după înființarea catedrei de chirurgie de la Universitatea din Bologna. Asta fiind cea mai veche universitate încă funcțională din lume.

A fost cu predestinare, că fix chirurgie a studiat și el. De unde știm asta vă spunem imediat. Ce se știe cert despre el este că era un băiat de acțiune, care a plecat în a V-a cruciadă, pe post de medic. Acolo chiar a impresionat audiența, ca dovadă că, întors acasă, a fost chemat de urgență la Bologna unde i s-a propus o ofertă de nerefuzat. Mai precis, Ugo a devenit primul medic din lumea asta care a fost angajat pe perioadă nedeterminată, cu leafă din partea municipalității, ca să aibă grijă de oamenii de acolo. Bașca i-au mai dat ăia și niște pământ, o viluță, ca să nu stea omul cu chirie și să se streseze din cauza asta.

Cum ar veni, bolognezii inventaseră policlinica fără plată, la care se putea duce orice cetățean ca să se trateze gratuit, fiindcă plătea municipalitatea din banii de taxe și impozite. Ați prins-o? Iată o gândire avant la lettre, ce nici nu se pomenea în Evul Mediu european. În fine! Nu despre asta era vorba, dar merită menționat și acest aspect.

Treaba interesantă acum vine, căci Ugo, fie că prinsese el din propria experiență prin cruciadă, fie că auzise niscai treburi pe la musulmanii din Siria și Egipt, dar s-a apucat să cârâie la adresa sistemului, respectiv a celui mai mare medic din istoria de la vremea aia, Galenus din Pergam. Apropo, Galenus trăise în Roma antică, cu vreo 1.100 de ani înaintea lui Ugo, dar era considerat tăticul medicinei. Tot ce se știa, de la el citire era. Să nu te fi pus sfântul să îl contrazici, că mai luai și bătaie de la intelectualitatea vremii.

Ei bine, Ugo exact asta a făcut, adică a dat de pământ cu una dintre ideile de bază din medicina lui Galenus. Ideea cu pricina spunea că orice infecție este „bonum et laudabile”, că nici nu mai are rost să traducem. Ca să înțelegeți mai bine, Galenus postulase că primul pas în vindecarea unei răni este infectarea ei. Așa observase el, că rănile infectate se vindecă mai bine decât alea neinfectate. Asta însemna că organismul dădea afară umorile rele, făcute de spirite și mai rele, ceea ce era de bine. Acum, dacă rănile care nu mai apucau să se infecteze erau fix alea letale, nu ne-a mai spus. Cert e că ideea asta a rămas mult și bine în practica medicală.

Ugo a zis că e fix pe dos. Că orice rană care se infectează e fix principala cauză a mortalității pacienților, iar moartea, după cum bine se știe, nu face deloc bine la sănătate. Așa că a venit cu un nou sistem, care propunea nu doar curățarea cu atenție a rănilor, coaserea acestora, ci și legarea lor cu feșe sterile, care fuseseră fierte în prealabil. Da, ați citit bine, omul propunea niște treburi care s-au aplicat de abia pe la primul Război Mondial.

Mă rog, aici mai sunt câteva aspecte de menționat.

Tributar concepțiilor vremii, unde ăia aveau ceva cu apa, Ugo propunea ca feșele să fie fierte bine în vin.

Tot cu vin se curățau și rănile. Ideea era să nu lași rana expusă la aer, ci să o acoperi cu bandaje sterile. Cică ar fi funcționat, dar eu zic să nu încercați totuși acasă tratamentul cu vin.

Ca să nu lase învățăturile astea să se ducă pe apa sâmbetei, Ugo din Lucca, devenit între timp profesor la Universitatea din Bologna, și-a luat și niscai învățăcei, dintre care vom menționa pe Teodoric din Lucca (1205-1296), unii zic că ar fi fost chiar fiu`său, și pe Bruno din Longoburgo (1200-1286). Teodoric, la rândul său, l-ar fi avut ca elev pe un alt medic faimos al vremii, Lanfranc din Milan (1250-1315), care a fost exilat în Franța și care, acolo, l-a școlit pe unul Jean Pitard (1228-1315). Pitard ăsta, ca să nu strice tradiția, și-a predat cunoștințele lui Henri de Mondeville (1260-1320). Pe la ăsta din urmă se cam rupe filmul. În concluzie, prea mult nu a durat fericirea.

De ce? Păi, le-a sărit lumea bună, recte medicii vremii, în cap. Mai că nu i-au acuzat și de erezie adică, vezi Doamne, se băgau ei unde nu le fierbea oala, mai exact între lupta dintre bine și rău care se dădea în corpul omului suferind. Nu s-a mers chiar până acolo, căci Teodoric ajunsese nu doar episcop, ci și medic personal al Papei. Îți trebuiau niște acuze serioase ca să îl dai pe ăsta jos din funcție, ca să nu mai zic de cojones ca să te iei fix de omul Papei. Oricum, de acuze tot n-au scăpat.

Medicul Mondino de Luzzi (1275-1326), ca un exemplu concludent, le-a transmis elevilor lui Ugo să-și bage mințile în cap și să lase prostiile, că Galenus descoperise deja tot ce era de descoperit în medicină. Nu veneau ei acum să facă pe deștepții și să schimbe un sistem care mergea de peste un mileniu.

Medicii au ales tabăra conservatorilor, iar treaba cu infecția care face bine a rămas valabilă până aproape de secolul al XX-lea

Guy de Chauliac (1300-1368), un alt învățat, explica doct că singura interferență pe care un chirurg trebuie să o aibă cu o rană deschisă este tocmai să ajute la producerea infecției, prin păstrarea ei umedă. După cum era de așteptat, la așa explicații savante, medicii au ales tabăra conservatorilor, iar treaba cu infecția care face bine a rămas valabilă până aproape de secolul al XX-lea.

Ah, să nu uit. Teodoric, că tot am pomenit de el, a mai descoperit, ca un fin observator ce era, că pacienții aveau o dambla. Mai exact, aveau prostul obicei de a face ca toate arătările, de a țipa, ba chiar de a fugi de pe masa de operație, atunci când medicul voia să îi amputeze sau să facă alte operații chirurgicale pe viu. Pentru a evita astfel de momente neplăcute, Teodoric a inventat un amestec pe bază de opiu, cucută, iederă, semințe de salată verde, dude necoapte, mătrăgună și alte ingrediente pe care, cu un burete, îl băga sub nasul pacientului pentru a-l trimite în lumea viselor. Ăsta a fost unul dintre primele anestezice, în afară de alcool, opiu pur sau pumni în gură, folosite vreodată.

Dar, cum spuneam, a fost doar un foc de paie căci și anestezia, și tratamentele antiseptice, au fost uitate complet până prin secolul al XIX-lea. Numai la câte vieți s-ar fi putut salva în ultimii 700-800 de ani pe baza ideilor ălora, și îți dai seama că lumea asta ar fi arătat cu totul altfel.