Cutremurul care vine și cum s-a transformat Bucureștiul într-o capcană de beton. „Mii de clădiri uitate”

Nu doar martie, dar și iulie e o lună extrem de importantă în istoria seismică a Bucureștiului. Pe 4 iulie 1977, la exact patru luni de la seismul care a îngropat Bucureștiul sub dărâmături, Nicolae Ceaușescu a ordonat sistarea tuturor lucrărilor de consolidare a clădirilor afectate de cutremurul devastator de pe 4 martie. Astăzi, aproape 50 de ani mai târziu, urmările acestei decizii afectează profund Capitala. 

• Mai mulți specialiști susțin că, în cazul cutremurelor, istoria noastră arată un fel delăsător de a face lucrurile. Astfel, din cele 33 de clădiri care s-au dărâmat în București în 1977, 30 fuseseră avariate în 1940, fără a fi reparate ulterior. Câte dintre cele afectate în 1977 și neconsolidate vor cădea acum, se întreabă specialiștii?
• „E ușor să închizi ochii la riscul seismic când ai alte griji imediate”, spune Alina Kasprovschi, directoarea executivă a Fundației Comunitare București, un ONG care se ocupă de pregătirea seismică și, în general, de creșterea rezilienței comunităților.

Peste 400 de clădiri din București sunt încadrate oficial în clasa I de risc seismic, cu pericol de prăbușire, dar experții avertizează că numărul real al imobilelor vulnerabile depășește 2.000, conform organizației pentru reducerea riscului seismic Re:Rise. Statul recunoaște oficial doar o parte dintre ele, dar specialiștii susțin că numărul real este mult mai mare: între clădiri neexpertizate, legislația defectuoasă și temerile economice ale proprietarilor, orașul stă pe o structură fragilă.

Calculele legate de viață și de moarte

Potrivit datelor de la Administrația Municipală pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), în București sunt 412 clădiri încadrate în clasa de risc seismic 1 (RS1) – adică au risc major de prăbușire. Alte 473 de clădiri sunt clasificate cu risc seismic 2 (RS2) – cu șanse mai mici de colaps, dar cu daune structurale severe, care le-ar face nelocuibile. 

Alte 1.481 de imobile figurează încă în evidențele statului sub vechile tipuri de clasificări, „categoriile de urgență” U1, U2, U3 – o ierarhizare  abandonată oficial în 1997, dar niciodată înlocuită complet cu alte categorii, în hârțogăraia autorităților. 

Încadrarea în clasele de risc seismic o face statul, în urma unei expertizări tehnice detaliate. Fiecare clasă de risc – de la 1 la 4 – arată care este probabilitatea de prăbușire sau gradul de avarie structurală al unei clădiri în cazul unui cutremur major, explică directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu.

Mitul categoriilor de urgență

Până în 1997, clădirile vulnerabile erau clasificate în funcție de urgența cu care trebuia făcută consolidarea lor. Apoi au fost introduse clasele de risc seismic, conform inginerului Matei Sumbasacu. El este fondatorul organizației Re:Rise. 

Fiecare categorie de urgență arăta cât din forța unui posibil viitor cutremur ar putea suporta o clădire, dar și cât de repede ar fi trebuit consolidată:

• U1: rezistență între 0-15% dintr-un cutremur major, termen de consolidare în maximum 2 ani;
• U2: rezistență între 15-25%, consolidare în maximum 5 ani;
• U3: rezistență între 25-35%, consolidare în maximum 10 ani.

În 1997, Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriale a schimbat complet clasificarea clădirilor vulnerabile. 

Prin Ordinul 770, ministerul a introdus clasele de risc seismic – de la RS1– până la RS4 – și a impus Consiliilor Județene și Consiliului General al Municipiului București să facă liste cu toate clădirile încadrate în nou-introdusul sistem de clasificare. Ordinul a fost dat pe 12 octombrie 1997, iar aceste liste trebuiau trimise până pe 30 octombrie, adică 18 zile mai târziu. 

„Mii de clădiri uitate”

Termenul extrem de scurt și lipsa unei corespondențe directe între vechile categorii de urgență și noile clase de risc a produs o degringoladă juridică. 

„Mii de clădiri încadrate în regim de urgență au ajuns să fie uitate”, explică Matei Sumbasacu efectele modificării legislative din 1997. Inginerul susține și că termenul de 18 zile dat de autorități atunci a fost prea scurt, astfel că multe dintre clădirile încadrate în categoriile de urgență nu și-au găsit corespondent în noua legislație. „Oficial, statul român nu știe nimic despre clădirile încadrate până în 1997 în categorii de urgență, deși ele au fost expertizate de experți tehnici”.

Conform fondatorului Re:Rise, toate clădirile care apar în documentele Primăriei Municipiului București ca fiind încadrate în categorii de urgență pot fi considerate echivalente cu clasa RS1. El justifică afirmația prin faptul că în clasa RS1 intră clădirile care au o capacitate de rezistență la cutremur între 0 și 35%, „deci înglobează perfect toate cele trei categorii de urgență”.

Nu știm câte vulnerabilități avem

Nu toți experții sunt de acord cu această echivalare, mai ales când vine vorba despre angajați ai statului. Răzvan Munteanu, directorul AMCCRS, respinge teoria fondatorului Re:Rise. El susține că urgențele „nu pot fi real asimilate claselor de risc seismic”, pentru că evaluarea în clase de urgență reprezenta o activitate de „evaluare din exterior”, iar urgențele erau definite din perspectiva nevoii de intervenție. El argumentează că, înainte de 1997, evaluările erau sumare. 

De exemplu, un expert colecta date din teren și introducea clădirea într-o categorie de urgență pe baza nevoii imediate de intervenție, explică el. 

Șeful AMCCRS susține că încadrarea în clasele de risc seismic reprezintă o metodă mult mai tehnică, pentru că include studierea stabilității terenului, colectarea de probe din sol și din clădire sau modelarea matematică a construcției, lucruri care nu se făceau pentru categoriile de urgență.

Oficial, potrivit datelor AMCCRS, în București există 412 clădiri încadrate în clasa de RS1 și 473 în RS2. De partea cealaltă, Re:Rise spune că în Capitală sunt peste 2.200 de imobile vulnerabile la un cutremur major. Această discrepanță majoră este rezultatul unui vid de acțiune: mii de clădiri din Capitală nu au fost expertizate niciodată, deci nu apar nici în vechile, dar nici în noile clasificări. 

De ce atât de multe clădiri cu risc seismic? 

Bucureștiul s-a extins accelerat în secolul XX, pentru a integra o populație în continuă creștere. La recensământul din 1948, Capitala număra peste un milion de locuitori. De atunci, populația s-a dublat, ajungând la peste două milioane în 1992, apoi a început să scadă: puțin peste un milion șapte sute de mii de oameni locuiau în București în 2021, conform datelor de la Institutul Național de Statistică. Această presiune demografică a dus la valuri succesive de construcții – multe dintre ele ridicate în grabă și fără un control riguros. 

1977 nu a fost singura dată când Bucureștiul a fost afectat de un cutremur, în ultimul secol. În 1940, România s-a confruntat cu un alt seism devastator, de 7,4 grade. 

Matei Sumbasacu susține că lipsa de acțiune de după aceste două cutremure este principalul motiv pentru care astăzi mii de clădiri pot lua viața unui număr semnificativ de bucureșteni în câteva secunde. Din cele 33 de clădiri care s-au dărâmat în București în 1977, 30 fuseseră avariate în 1940, fără a fi reparate ulterior.

Expertul amintește și de momentul 4 iulie, când Ceaușescu a decis să oprească toate consolidările, dar și de ordinul din 1997, care a înlocuit categoriile de urgență cu clasele de risc seismic. 

Un alt factor care a alimentat vulnerabilitatea Capitalei este lipsa cunoașterii. Ce s-a construit între 1900-1977, s-a făcut fără prea multe informații științifice despre cutremurele din Vrancea, astfel că, lipsa de cunoaștere a făcut ca structura clădirilor să fie tratată superficial, spune inginerul.

Și directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu, acuză că modul în care erau proiectate clădirile până în 1965 a dus la un număr ridicat de clădiri vulnerabile astăzi. „Tot ceea ce s-a proiectat până în 1965 a fost abordat din punct de vedere arhitectural, nu al structurii. Preocuparea era pentru frumosul clădirii”, spune el. 

Lucrurile s-au schimbat abia după ce s-au făcut studii serioase pentru a determina zona de accelerație a orașelor, fapt ce a dus la schimbarea modului de proiectare. Codurile de proiectare s-au modificat mai ales în urma cutremurului din 1977, „astfel că este total diferit ce se construiește azi față de ce se construia în urmă cu 50 de ani”, explică inginerul constructor Gabriel Ghiurca. 

El susține că imobilele vechi sunt mult mai expuse riscului de a fi afectate de cutremur, dar asta se întâmplă pentru că în perioada 1900-1977 s-a construit cu puțin din informațiile pe care le avem disponibile acum. 

Legislația care încurcă

Primul pas spre reabilitarea clădirilor care pot deveni moloz la primul mare cutremur este constatarea stării de fapt, adică expertiza, acel diagnostic tehnic, care stabilește dacă o clădire este sau nu sigură. Acest tip de studii pot fi cerute de proprietar, fie el o persoană fizică, o asociație de proprietari sau chiar statul român. În realitate, proprietarii sunt reticenți în a-și expertiza clădirile, pentru că un rezultat nefavorabil – încadrarea ulterioară într-o clasă de risc seismic – ar putea să scadă prețul de vânzare sau de închiriere al apartamentelor, explică Matei Sumbasacu.

Rezultatul acestor temeri este reflectat în cifre. La începutul anului 2025, 153 de imobile cu risc seismic 1 și 2 se aflau în etapa de realizare a documentației tehnice pentru consolidare, conform AMCCRS, instituția responsabilă de consolidări.

Tot la începutul lui 2025, Bucureștiul avea deschise doar opt șantiere de consolidare, cu 92 mai puține decât ar fi necesare pentru a reabilita clădirile din Capitală într-un ritm rapid, astfel încât un viitor cutremur major să nu producă noi victime, spune fondatorul Re:Rise. Matei Sumbasacu apreciază că, în situația ideală, un șantier de consolidare durează aproape doi ani, deci ar trebui să fie deschise constant aproximativ 100 de șantiere, pentru a închide 50 pe an.

Consolidarea, între birocrație și bibelouri

„E foarte dificil să faci intervenții cu betoane în casă și cu bibelouri pe mobilă”, spune directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu. Remarca lui sintetizează una dintre cele mai mari piedici în calea consolidării clădirilor cu risc seismic: oamenii nu vor sau nu pot să plece din apartamentele lor, nici măcar temporar.

„În calea consolidării vorbim despre un efort comun”, mai spune Munteanu. Efortul comun înseamnă ca toți actorii să fie implicați, enumeră acesta: asociațiile de proprietari, instituțiile publice, avizatorii (Ministerul Culturii, Direcția de Sănătate Publică, Inspectoratul pentru Situații de Urgență), societatea civilă și presa. 

Șeful AMCCRS amintește că, în București, între 1994 și 2022, s-au făcut 35 de consolidări din bani publici, „adică egal cu zero”, iar această situație este generată mai ales de constrângerile legii.

Până în 2022, cadrul legal făcea aproape imposibilă consolidarea unui imobil. Ministerul Dezvoltării trebuia să aibă fonduri alocate pentru consolidări, toți proprietarii din bloc trebuiau să fie de acord cu expertizarea și consolidarea, iar costurile consolidării, care erau plătite integral de la bugetul de stat, urmau să fie recuperate ulterior de la oameni, prin rate întinse pe 25 de ani. 

Situația era și mai complicată pentru clădirile cu spații comerciale la parter. Acestea nu beneficiau de fondurile de la stat și erau obligate să achite consolidarea direct către constructor, din fonduri proprii.  

Cel puțin 12 imobile din București aflate în proces de consolidare și-au oprit lucrările după ce supermarketurile de la parter au decis să nu mai plătească consolidările, explică  Munteanu.

Lucrurile s-au schimbat parțial după 2022, când obligația acordului unanim al proprietarilor pentru consolidare a dispărut. Acum legea solicită ca 50%+1 dintre ei să fie de acord pentru a putea demara procedurile. Există, însă, un alt impediment: oamenii nu vor să plece din propriile locuințe.

Oamenii uită

Pericolul există. Dar nu se vede, nu se aude, nu se simte până când nu este prea târziu. Tocmai această invizibilitate îl face ușor de ignorat. 

„E ușor să închizi ochii la riscul seismic când ai alte griji imediate”, spune Alina Kasprovschi, directoarea executivă a Fundației Comunitare București, un ONG care se ocupă de pregătirea seismică și de creșterea rezilienței comunităților.

Deși frica bucureștenilor pentru un mare cutremur există, ea este acoperită de alte lucruri mai urgente, care apar în viața de zi cu zi. 

Conform unui studiu recent, realizat de fundație, cea mai mare frică a bucureștenilor este legată de riscul de a avea o problemă de sănătate. Pe locul doi, este frica de cutremure. Sondajul, publicat în luna martie a acestui an, a avut un eșantion de 500 de respondenți, iar 59% din ei se tem de un posibil cutremur care poate lovi Capitala.

Kasprovschi adaugă că oamenii care locuiesc în clădiri cu risc seismic nu pot să își facă griji pentru „ceva ce nu poți vedea”, și anume cutremurul. Când vine iarna știi că se va face frig, iar când urmează să plouă se întunecă afară. Când vine cutremurul nu primești niciun semn.

Un alt aspect pe care îl menționează este memoria colectivă care dispare în timp. Populația Bucureștiului care are sub 50 de ani nu a prins un cutremur cu adevărat mare, astfel că această categorie de oameni nu înțelege pericolul, care rămâne pentru ei o idee abstractă.

Nici cei care au trăit cutremurul din 1977 nu sunt mai îngrijorați. Directoarea de la Fundația Comunitară București adaugă că cei mai mulți dintre ei cred, sau vor să creadă, că un astfel de scenariu nu se mai poate întâmpla. Alții doar au uitat dimensiunea dezastrului. 

4 martie 1977

În seara de 4 martie 1977, România a fost zguduită de unul dintre cele mai devastatoare cutremure din istoria recentă. 33 de imobile s-au dărâmat în urma cutremurului din 4 martie, iar aproape 1.500 de persoane și-au pierdut viața sub dărâmături. Imediat după dezastru, inginerii și constructorii au început să lucreze la repararea construcțiilor afectate. La fix patru luni de la cutremur, pe 4 iulie, Nicolae Ceaușescu a decis, într-o ședință a Partidului Comunist, sistarea tuturor lucrărilor de consolidare. 

„De astăzi, am dat ordin la Miliție și la Procuratură: îi arestează și îi trimite în închisoare cine mai intră în casa oamenilor! Nimeni nu are voie să intre în casa nimănui!”, a spus atunci Nicolae Ceaușescu, conform stenogramelor de la ședință. Tot atunci, dictatorul comunist a cerut că „fiecare cetățean să-și repare casa”, punând consolidările pe umerii oamenilor deja ruinați. 

La ședință a participat și inginerul Gheorghe Ursu, care se ocupa de reabilitarea clădirilor. Ursu a fost unul dintre puținii specialiști care s-au opus public acestor măsuri, fiind un critic al politicilor de construcție ale lui Ceaușescu – dărâmarea clădirilor istorice și oprirea reabilitării construcțiilor afectate de cutremur. În 1978, Ursu a trimis o scrisoare la Radio Europa Liberă în care l-a acuzat pe liderul comunist de „act criminal” pentru oprirea consolidărilor și distrugerea patrimoniului arhitectural.  

După trimiterea scrisorii, Gheorghe Ursu a fost percheziționat de Securitate, iar în 1985, inginerul a fost arestat preventiv pentru 30 de zile, pentru deținere de valută. Era vorba despre 17 dolari. 

A murit pe 17 noiembrie 1985. Motivul morții invocat atunci, „peritonită purulentă”. După Revoluție, dosarul morții lui Gheorghe Ursu a fost redeschis, iar Institutul Național de Medicină Legală București a stabilit, în 1990, că moartea lui Ursu a fost una violentă, cauzată de loviri repetate cu obiecte dure.

Fiul său, Andrei Ursu, a descris decizia lui Ceaușescu de a opri consolidările într-un interviu pentru Europa Liberă, ca pe o condamnare la moarte, în masă. „Însemna să-i condamne la moarte pe toți locatarii, zeci de mii de oameni, că erau mii de clădiri implicate, cu grade mai mari sau mai mici de pericol să se dărâme la un nou cutremur”. 

Dezastrul nu poate să fie prevenit 

„Vacarm” este cuvântul prin care Gheorghe Neagu descrie azi ce a văzut pe 4 martie 1977 în Piața Universității. Avea 30 de ani și a prins cutremurul în București, dintr-o greșeală.

„Țipete, urlete, pompieri care umblau deja. S-au dărâmat blocuri vis-a-vis de Universitate și se lucra la salvarea oamenilor care erau sub dărâmături și care se auzeau țipând. A fost un moment de groază”, povestește bărbatul în lacrimi, despre noaptea de 4 spre 5 martie 1977, pe care și-a petrecut-o pe străzile pline de moloz din centrul Capitalei.

Neagu a fost comandantul subunității de pompieri de la Călărași. În ziua marelui cutremur a fost chemat la București de comandantul trupelor de pompieri, generalul Gheorghe Briceag, care voia să îl convingă să se înscrie la Academia Militară. După discuția cu generalul, un profesor de la Școala Militară l-a invitat să rămână în București peste noapte, „lucru pe care nu ar fi trebuit să-l fac, în mod corect”.

Planul era simplu: se trezea de dimineață, pleca la Călărași și ajungea la timp pentru apel.

„O senzație groaznică”

Își aduce aminte cu precizie momentul în care a început cutremurul. Era 21:22 când blocul din Drumul Taberei a început să se clatine. Se afla la etajul șapte.

„Era o mișcare teribilă, o senzație groaznică. Eram culcat și vedeam cum tavanul parcă se apropia de pereții verticali. Era ceva îngrozitor. Am sărit din pat, ne-a dat de masă și de pereți”, povestește bărbatul.

Imediat după, a luat-o la fugă pe scări, lucru care nu este recomandat în cazul unui cutremur, având în brațe copiii vecinilor. „Mai încetase un pic. Era un zgomot asurzitor. Toată lumea era în alarmă, toată lumea striga”. 

Când s-a oprit cutremurul, s-a întors în apartament, și-a pus uniforma și a căutat o cale de a se întoarce la Călărași. A vrut să ia autobuzul, dar stațiile erau pline de oameni și nu circula niciun mijloc de transport în comun. În timp ce aștepta, a oprit în stație un ARO IMS (n.r. – mașină de teren folosită de armată), care mergea la Universitate. „M-am suit repede”, își amintește.

Ce-a văzut când a coborât din mașină i-a rămas „aici”, spune, arătând spre cap. Până azi.  

Pentru el, să vadă atâta distrugere a fost cel mai dificil moment pe care l-a trăit. „Erau momente de groază, ca atunci când s-a întâmplat cuiva ceva și răcnește de spaimă, de frică. Ală a fost momentul cel mai…”.

Pentru Gheorghe Neagu, cutremurul din 1977 nu s-a încheiat în dimineața de 5 martie. A continuat să-l trăiască prin amintirea celor salvați, prin tăcerea celor pierduți și prin absența responsabililor care ar fi trebuit să facă ceva.

Ce a trăit el atunci – zgomotul asurzitor, frica viscerală, molozul care înghițea străzi întregi – sunt scene pe care orașul le-a acoperit cu tencuială proaspătă, dar pe care nu le-a rezolvat niciodată cu adevărat.

„Un cutremur vine cu nota de plată pentru toate ezitările”, spune Matei Sumbasacu. Nota de plată în 1977 a însemnat 1.424 de persoane care și-au pierdut viețile sub orașul prăbușit. Iar în lipsa unor decizii reale, următoarea s-ar putea dovedi și mai dură.

Acest articol a fost, inițial, produsul lucrării de licență a semnatarei, din cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, sub coordonarea lectorului univ. dr. Emilia Șercan.