Dacă dăm deoparte cortina Green Deal, în spate vedem de fapt inexorabilul progres

Este clar că diversificarea resurselor energetice, cu accentul pe creșterea ponderii energiei regenerabile (verzi) în mixul energetic european, nu doar că permite atingerea unor obiective de neutralitate climatică, dar face continentul mult mai puțin dependent de resursele energetice controlate de state agresive cum sunt Federația Rusă sau Iranul, de pildă. În primă instanță. Acesta este doar primul pas, pentru că Rusia agresivă nu este singură, ea are în spate un alt stat cu o politică agresivă, și anume China, care a construit deliberat politici menite să contribuie la aducerea Europei în dependență de inputuri ieftine exact în zona unde acum se caută reziliența: materialele critice și echipamentele ieftine pentru producția de energie verde și stocare.

„Civilizația celui de Al Treilea Val, spre deosebire de cea care îi premerge, va trebui (și va putea) să folosească o uimitoare varietate de surse energetice – hidrogenul, energia solară, geotermală, mareele, biomasa, fulgerul, iar în cele din urmă, poate, un procedeu avansat de fuziune precum și alte surse de energie pe care în 1980 nu ni le putem imagina încă. (…) Trecerea la această nouă bază energetică, atât de diversificată, se va face într-un mod extrem de neuniform, cu o succesiune febrilă de pletore, penurii și delirante oscilații de prețuri. Pe termen lung, direcția de înaintare pare, în schimb, destul de clară: trecerea de la o civilizație bazată în principal pe o singură sursă de energie la o civilizație bazată pe mai multe surse și, ca atare, mai puțin fragilă. În cele din urmă se va ajunge la o civilizație bazată din nou [la fel ca în Primul Val, n.m.] pe surse de energie reînnoibile, ferite de perspectiva epuizării.”

Citatul este extras din cartea publicată de viitorologul Alvin Toffler în anul 1981 – „Al Treilea Val”[2], în care analizează istoria umanității până în contemporaneitate dezvoltând cercetarea prin metoda teoriei valurilor civilizaționale: Primul Val – civilizația agrară; Al Doilea Val – civilizația industrială; Al Treilea Val – civilizația postindustrială sau civilizația bazată pe revoluția informației. Nu este singurul viitorolog care a încercat să creioneze viitorul pornind de la analiza trecutelor etape de dezvoltare ale umanității, dar este unul dintre vizionarii de succes tocmai pentru că a înțeles devreme și cu acuratețe cum se va manifesta postindustrialismul.

În viziunea lui Alvin Toffler, viitorul celui de-Al Treilea Val îi aparține unui nou tip de societate, care va fi total diferită de cea industrială:

•”Fuziunea formelor de energie, a tehnologiilor și a mijloacelor de informare ale celui de-Al Treilea Val va accelera schimbările revoluționare în modul nostru de a munci [și trăi, n.m.]”;

•”În civilizația celui de Al treilea Val fabrica nu va mai servi drept model pentru alte tipuri de instituții”;

•”Fabricile celui de Al Treilea Val vor fi amplasate din ce în ce mai mult în afara giganticelor metropole urbane. Probabil că vor fi mult mai mici decât cele din trecut și că vor fi împărțite în unități organizaționale mai mici ce se vor bucura de un grad mai mare de autogestiune. (…) Dar cea mai frapantă schimbare în civilizația celui de Al Treilea Val va fi, probabil, mutarea muncii din birouri și fabrici în locuințe. (…) Locul privilegiat al lumii de mâine va fi, după opinia mea, căminul”;

•”Afirmarea prosumatorului, răspândirea caselor electronice [case inteligente, n.m.], inventarea de noi structuri organizaționale în sfera economică, automatizarea și demasificarea producției – toate acestea ne lasă să întrevedem că, în viitor, căminul familial își va redobândi rolul de unitate centrală a societății, unitate ale cărei funcții economice, medicale, educaționale și sociale nu se vor reduce, ci, dimpotrivă, urmează să crească”.

Nu intru în alte detalii, scopul nu este să-l analizez pe Toffler, ci să pornesc de la viziunea sa pentru ca să susțin o teză, și anume că schimbarea modului în care ne producem energia în secolul XXI era clar întrevăzută încă de la mijlocul secolului trecut, fără ca această necesitate să fie creditată totodată și ca o soluție de combatere a schimbărilor climatice (pentru simplul motiv că efectele încălzirii globale nu erau manifeste). Pentru Alvin Toffler era esențial în fond să se înțeleagă că totul vine la pachet, printre altele, și cu o schimbare fundamentală în modul de producere a energiei, în căutarea sustenabilității.

GREEN DEAL ESTE, DE FAPT, CALEA UNUI PARIU CU VIITORUL

Demasificarea, ca rezultat al evoluției societății către o etapă post-industrială, cu economii bazate pe informație – credea Alvin Toffler în 1980, cu mai bine de zece ani înainte de Earth Summit, Rio 1992 – va impune schimbarea radicală a modelului de producere al energiei nu doar din nevoia de a găsi substitute pentru combustibilii fosili ca surse epuizabile, ci mai ales pentru a răspunde noii arhitecturi socio-economice, cu producție delocalizată (munca de acasă), locuințe și mici afaceri independente energetic și așa mai departe.

Ideea principală aici este că, la momentul în care despre schimbările climatice se vorbea destul de puțin, ici și colo, prin reuniunile Clubului de la Roma, Toffler putea să observe că schimbarea modelului energetic va avea și un efect benefic asupra climei, doar că nu acest lucru îl preocupa, în condițiile în care venea la pachet oricum în bilanțul pozitiv cu reziliența dată de diversificarea surselor de producere a energiei.

Un articol Life Science rememorează: „Oamenii de știință au început să se îngrijoreze cu privire la schimbările climatice undeva spre sfârșitul anilor 1950, după cum a declarat într-un e-mail pentru Live Science Spencer Weart, istoric și fost director al Centrului pentru Istoria Fizicii de la Institutul American de Fizică din College Park, Maryland. «Era văzută ca o posibilitate pentru secolul 21, care părea foarte îndepărtată, totodată un pericol pentru care ar trebui să fim pregătiți». Comunitatea științifică a început să cheme la acțiune și la unirea eforturilor pentru a preveni schimbările climatice în anii 1980, iar de atunci avertismentele au început să se înmulțească. Cu toate acestea, ele au rămas doar vârful unui aisberg care se topește; nu au trezit interesul oamenilor pentru modul în care activitățile noastre de mii de ani afectează clima.”[3]

Între Rio de Janeiro 1992 și COP21 – Paris 2015, cu etapele intermediare Kyoto – 1997, Copenhaga – 2009 sau Durban – 2011, la nivel mondial agenda schimbărilor climatice a fost tot mai mult asociată cu nevoia de a schimba din temelii în secolul XXI modul în care producem și folosim energia în industrie, transporturi și în asigurarea serviciilor publice.

Ideea de „urgență climatică” a reușit ceea ce vizionari ca Alvin Toffler nu au putut să facă, și anume să determine politicienii, corporațiile, aleșii locali, antreprenorii sau simplii cetățeni să pună în mișcare noile modele – cele mai multe deja proiectate, experimentate unele funcționale la scară redusă – de producere a energiei care să înlocuiască până la jumătatea secolului XXI combustibilii fosili.

În 1990, în Europa combustibilii fosili făceau legea, sursele regenerabile de energie fiind aproape neglijabile ca aport (reprezentate în special producția hidroenergetică). În 2021, sursele regenerabile au început să conteze, dar tot fosilii fac legea (generarea de energie în centrale nucleare a rămas relativ pe același platou). În 2009 (post Copenhaga, ante Durban și Paris), Europa vedea situația evoluând în următorii parametri:

Toffler vedea o societate a viitorului în care la nivel domestic regula să fie prosumatorul. Rețelele tradiționale de alimentare cu energie vor asista gospodăria și nu vor mai constitui unica posibilitate de alimentare cu energie, decât pentru consumatorii captivi.

Ideea de prosumator, care era subînțeleasă pentru o gospodărie post-industrială (acolo unde este posibil), fără să fie nouă, a fost cu greu promovată în Europa, de exemplu. În Țările de Jos erau 500 de mii de prosumatori în anul 2015, număr care s-a dublat în următorii 5 ani. În Polonia erau 51 de mii în 2018 și au ajuns în 2021 la 847 de mii. În România, în 2018 erau 601 prosumatori, conform ANRE, și au ajuns la peste 100 de mii în 2023.

În logica toffleriană a viitorului, o economie și o societate a informației va avea la bază ca motor al dezvoltării tot industria, doar că una mult mai flexibilă, adaptabilă și atentă la inovație, care propune permanent pieței noi și noi tipuri de bunuri; pe de altă parte, beneficiarul va deveni o parte a acestui lanț, și anume cel care poate produce singur după noile tipare sau poate completa ultima verigă asamblând un produs la domiciliul său.

Acest model incumbă o structură schimbată a serviciilor aferente și o asumare de către beneficiar – din diverse motive: cost mai redus, creativitate, dorința de a se menține activ etc. – a unui rol în ciclul „producție – consum”, mult mai mare decât cel de simplu consumator. Beneficiarul care este „producător – consumator” accesează sisteme descentralizate de educație și perfecționare, interacționează într-o rețea cu alte entități domestice similare (alți „producători – consumatori”) cu care este complementar, vrea și știe să protejeze mediul economisind resurse sau reciclând și este foarte dornic să fie cât mai sustenabil în micro-mediul pe care și l-a creat. Altfel spus, protejarea mediului și a climei este intrinsecă economiei și societății viitorului și nu ar necesita o reglementare pozitivă.

Doar că societatea nu a evoluat neapărat în acest mod. Globalizarea, relocarea producției, dorința societăților emergente de a traversa aceleași etape în dezvoltarea lor ca și economiile avansate (arderea etapelor nu le trezea încredere) nu au adus acel viitor mai aproape de prezent. Schimbarea de model către economia și societatea informațională nu a fost, nu este văzută ca inexorabilă.

Doar că urgența climatică, transformată în deziderat al acțiunii politice globale, impune: știm că avem soluții, tehnologic vorbind, trebuie să le punem în practică; trebuie să grăbim procesul, să schimbăm baza de resurse, să schimbăm structura producției industriale, să revizuim complet modelul pe care se bazează transporturile, trebuie să ajutăm oamenii să-și realizeze aspirațiile stabilizându-i și ajutându-i să aibă în casele și comunitățile lor tot ce și-ar putea dori pentru a fi în același timp utili, ocupați și satisfăcuți de serviciile pe care le pot accesa (educație, cultură, servicii medicale, entertainment și altele).

Pachetul Green Deal gândit de Comisia Europeană este un exemplu de reglementare pozitivă care pleacă invers, de la urgența climatică, pentru a forța economiile și societatea europeană să se transforme în sensul pe care îl întrezărea, cu o altă logică, Alvin Toffler. Și, ca să nu o mai lungesc, vin cu un singur exemplu, preluat dintr-o știre[7]:

„Directiva UE privind clădirile verzi a fost adoptată vineri [12 aprilie ac., n.m.] de statele membre, statele membre fiind acum obligate să pună la punct inclusiv planuri naționale de renovare a clădirilor. Textul, care intră acum în legislația UE, își propune să pregătească fondul de locuințe al Europei pentru zero net până în 2050 și cere renovarea clădirilor publice și private cu performanțe energetice proaste. Țările UE vor trebui să-și prezinte planurile până în 2026 pentru a obține o reducere între 20% – 22% a consumului de energie pentru clădiri rezidențiale până în 2035, 55% din câștiguri provenind din renovarea a 43% dintre clădirile cu cele mai slabe performanțe energetice. Până în 2030, cele mai slabe 16% clădiri din punct de vedere al performanței energetice trebuie renovate, până în 2033 procentul urcând până la 26%. Din 2030, clădirile noi trebuie să fie ecologice prin proiectare – atât eficiente din punct de vedere energetic, cât și conectate la o sursă curată de căldură.”

În ultima vreme se observă clar cum acest gen de reglementare a devenit un cal de bătaie pentru populiști și naționaliști, care insistă pe ideea că Bruxellesul ar suprareglementa trecând peste interesele statelor națiune și în detrimentul cetățeanului, pe care îl obligă să se conformeze la cerințe iluzorii și costisitoare. Astfel de alegații slăbesc apoi încrederea cetățeanului în autorități – de altminteri acesta și este scopul lor – deși fundamental reglementările nu-i sunt defavorabile. Doar că sunt (aparent) impuse și nu dezvoltate organic. Cine nu-și dorește o locuință eficientă energetic, cu acces la apă de calitate, la canalizare, care este independentă energetic măcar 80%, care are acces la soluții sustenabile de reciclare (deșeuri vegetale, deșeuri industriale, deșeuri alimentare), conectată la rețele informaționale și așa mai departe?

Dar când reglementatorii (naționali și europeni) supranormează, când partea rezistentă din societate pune piedici peste piedici (de la companiile de utilități la autoritățile locale, de la grupuri de presiune la politicieni cu agendă), dintr-o dată obiectivele și țintele cetățeanului devin confuze, iar interesul său personal cunoaște provocări pe care nu le mai poate gestiona. Un viitor a la Toffler, în acel moment, devine cel mult o glumă bună.

PRODUCȚIA VERDE DE MASĂ SAU DESCENTRALIZATĂ?

Când „Pactul Verde European” – Green Deal a fost prezentat la finele anului 2019, provocarea era aceea a reducerii emisiilor de carbon ale continentului până în 2030 cu mai mult de jumătate față de anul de referință 1990, contribuind astfel la realizarea obiectivelor COP21, apoi atingerea neutralității climatice până la jumătatea secolului XXI.

Pandemia Covid-19, instalată în anul 2020, a adăugat un nou accent: reziliența în situații de criză. Nu este suficient să privim unilateral viitorul, doar prin lentila schimbărilor climatice, în condițiile în care amenințările sunt multiple. Așa s-au născut planurile naționale de reziliență, care nici n-au apucat bine să fie creionate, că a apărut amenințarea războiului din Ucraina.

Planurile naționale de reziliență – o bună dovadă de acțiune politică preventivă – au dobândit un caracter de contingență, cu mai mult „RePowerEu” decât „Fit For 55”, în condițiile în care un vecin pus pe război ca Federația Rusă nu mai putea fi ignorat în niciun fel. Acest inamic periculos, care atacă fără ezitare în Ucraina sistemul energetic cu scopul de a-l incapacita și folosește șantajul energetic pentru a determina Occidentul să nu susțină efortul de apărare al Kievului, trebuie contracarat cu orice preț.

A devenit dintr-o dată foarte clar că diversificarea resurselor energetice, cu accentul pe creșterea ponderii energiei regenerabile (verzi) în mixul energetic european, nu doar că permite atingerea unor obiective de neutralitate climatică, dar face continentul mult mai puțin dependent de resursele energetice controlate de state agresive cum sunt Federația Rusă sau Iranul, de pildă. În primă instanță.

Acesta este doar primul pas, pentru că Rusia agresivă nu este singură, ea are în spate un alt stat cu o politică agresivă, și anume China, care a construit deliberat politici menite să contribuie la aducerea Europei în dependență de inputuri ieftine exact în zona unde acum se caută reziliența: materialele critice și echipamentele ieftine pentru producția de energie verde și stocare. Ca la un joc elaborat de Go, undeva pe la mijlocul anului 2022, Europa a înțeles că este strategic vulnerabilă pentru că a cedat anterior prea mult și prea ușor în fața Rusiei și a Chinei. Așa că „RePowerEu” a devenit programul esențial în tranziția verde.

Cum stă România în această ecuație? Deloc bine, aș zice, pentru că (mereu) ne lipsește viziunea. Și plec de la un exemplu, când fac o astfel de afirmație. În noiembrie 2022, Energy Policy Group a organizat o dezbatere pe marginea unui raport privind eliminarea treptată a cărbunelui din mixul energetic al României. Printre invitați doamna Elena Popescu, director general în Ministerul Energiei, care a expimat viziunea guvernului în materie:

„Nu facem în totalitate înlocuirea cărbunelui cu gaz. Avem 1.300 de MW și închidem 4.950 de MW până în 2.030. Deci, este o comparație total nejustificată. Ce înlocuim? Închidem cărbunele și îl înlocuim cu niște capacități de gaz care pot avea rol și de back-up la regenerabile, dar va fi o creștere mare a ponderii surselor regenerabile de energie. Lucrăm la strategia de hidrogen. Poate nu știți că în PNRR există acest jalon: elaborarea strategiei de hidrogen, la care am început să lucrăm. Deci, pot să vă asigur că nu suntem chiar așa excluși din discursul european. Într-adevăr, suntem întârziați cu multe investiții. Dacă aveam acele investiții despre care vorbeați, Tarnița și 3 și 4 de la Cernavodă – era extraordinar acum. Nu am fi avut probleme nici pentru Moldova. Mergem în direcția care trebuie, numai că despre ce am vorbit am justificat de ce nu merge, de ce nu le închidem ireversibil, total și pentru totdeauna capacitățile acum, deși ele sunt trecute în calendarul din planul de restructurare și care a fost inițial în ordonanța de urgență. Ne luăm totuși o marjă de prudență să vedem cum trecem iarna aceasta. Și-o iau toate statele membre. Discursul este în linie cu ce se întâmplă la nivel european.”[8]

Mărturisesc că nu am înțeles ce idei, ce concepție a vrut să transmită doamna director general la acel moment. O parte din discurs s-a vrut o replică la poziția și întrebările formulate de Otilia Nuțu[9], care încerca să înțeleagă de ce la Ministerul Energiei nu se mizează și pe un alt model al viitorului, în care arhitectura sistemului energetic să favorizeze producția de energie regenerabilă cât mai aproape de locul de consum, în locul investițiilor în mari centrale pe gaze și pe transportul energiei la mari distanțe, cu toate problemele legate de echilibrare date de lipsa capacităților de stocare de sistem și, mai nou, și de lipsa marilor consumatori.

Vreme trece, vreme vine și ajungem în 2024; și ce citim în presa economică în aceste zile:

„Din record în record negativ. Și pentru energia electrică tranzacționată sâmbătă în Piața pentru Ziua Următoare (PZU) cu livrare duminică asistăm la prețuri negative. Astfel, prețul orar al PZU cu livrare duminică este negativ în opt intervale orare ale zilei, în perioada cu radiație solară maximă, așa cum ne-am obișnuit deja în ultimele week-end-uri. În intervalul cu prețul negativ de -283 lei/MWh al zilei de duminică va intra energie electrică în rețeaua românească prin mecanismul de cuplare al piețelor spot, la o putere de circa 1.000 MW, iar cea mai mare parte din ea va trece de la noi în rețeaua bulgară, spre care avem un export fizic prin PZU cuplat la o putere de 886 MWh. (…) Sâmbătă la ora 15.00, în ciuda consumului mic, puțin peste 4.000 MWh instantaneu, România importă așadar energie pentru că, pe fondul prețurilor negative, cine a putut să reducă puterea livrată a făcut-o pentru a nu ajunge în situația de a vinde în PZU cantități mari.

Centrala nucleară de la Cernavodă a fost la ora respectivă principala sursă internă de generare de energie electrică mergând la puterea obișnuită, de aproape 1.400 MWh (probabil plătind ea pentru a i se prelua o parte din energie întrucât reactoarele nu prea pot fi oprite), urmată de hidrocentrale și de parcurile fotovoltaice, dar și acestea din urmă și-au redus producția. Termocentralele clasice, atât cele pe cărbune cât și cele pe gaze, aproape că nu mai contează, la puteri livrate de circa 300 MWh.”[10]

De ce nu ducem producția mai aproape de consumator? De ce nu investim în schimbarea modelului de producție și în adaptarea sistemului energetic național la noile realități? De ce nu încercăm să înțelegem cum arată viitorul? De ce lansăm scheme de susținere a marilor proiecte de energie regenerabilă pe care, în final, le suportă consumatorul pe factură în loc să sprijinim gospodăriile să-și producă și să-și stocheze energia necesară consumului măcar în proporție de 80%? La fel și micile afaceri, micile comunități, de ce nu, ansamblurile de locuințe, clădiri și obiective publice și așa mai departe?

Unde mai pui că marii consumatori industriali cu care eram obișnuiți în secolul XX aproape că nu mai există. Nu, nu vorbim doar de dezindustrializare aici, ci de un model nou de industrie – da, industria 4.0 – care nu are niciun motiv să mai fie energointensivă, ci eficientă energetic din proiect; RePowerEu nu înseamnă în niciun fel că se vor construi din nou în Europa mastodonți industriali mai consumatori de energie. Acele vremuri au apus.

Green Deal a cunoscut și va mai cunoaște corecții, așa cum este și firesc: evoluăm către societatea de mâine nu doar cu teamă de schimbările climatice, războaie, migrație și terorism, ci și inovând; să nu ne refuzăm optimismul progresului. Întrebarea este dacă și noi aici acasă înțelegem sensul acestui progres și ținem pasul cu el.

Logica viitorului este de fapt simplă. Nevoia de a ne baza pe energia regenerabilă în dezvoltare este obiectivă. Producerea de energie regenerabilă, fie ea domestică, localizată sau în ferme și parcuri de mare putere nu are sens, este vulnerabilă în lipsa unor capacități adecvate de stocare. În marele grid (național, european) trebuie livrată doar energie în parametrii conveniți; nu ar trebui să fie rolul transportatorului acela de a rezolva dezechilibrele, acestea trebuie rezolvate de producători și distribuitori.

UNDE NE DUCE VIITORUL?

Războiul ne bate la ușă, este deja instalat în Europa, la granițele noastre, Orientul Mijlociu aproape că arde cu flacără, nimeni nu știe ce urmează. Mai avem, așadar timp să „experimentăm” în energie, să ne punem securitatea energetică între paranteze pentru un „iluzoriu” pariu cu viitorul? Dacă am deschis discuția cu Alvin Toffler, îi mai dau odată cuvântul ca să mă ajute să pregătesc finalul și concluziile:

„Dar câtă vreme războaiele – propriu-zise, potențiale și substitute – ne conturează existența, există și o realitate inversă, complet uitată. Căci fiecare dintre viețile voastre a fost determinată și de către războaiele care NU au avut loc, care au fost prevenite fiindcă au fost câștigate «anti-războaiele». Războiul și anti-războiul, însă, nu sunt antagonice în sistemul ori/ori. Anti-războaiele nu se poartă numai prin cuvântări, rugăciuni, demonstrații, marșuri și pichete militând pentru pace. Anti-războaiele includ, la nivel mult mai important, atitudini asumate de către oamenii politici și chiar de războinicii propriu-ziși, în sensul de a crea condiții care reduc sau limitează anvergura războiului.

Într-o lume complexă, există momente când războiul însuși devine un instrument necesar pentru a preveni un război și mai mare și mai cumplit. Războiul este anti-război. La cel mai înalt nivel, anti-războaiele implică aplicații strategice ale puterii militare, economice și informaționale, pentru a reduce violența atât de frecvent asociată cu schimbările de pe scena lumii. (…) Nu intervenția post-factum, tip brigadă-de-șoc, ci acțiunea preventivă conștientă-de-viitor bazată pe o înțelegere a formei pe care și-o pot asuma războaiele de mâine. Nu vom oferi aici panacee. Ceea ce oferim, în schimb, este un nou mod de a gândi despre război. Iar aceasta, credem, poate fi o modestă contribuție în sprijinul păcii, căci o revoluție în domeniul combativ presupune și o revoluție în cel pacific. Anti-războaiele trebuie să fie pe măsura războaielor pe care sunt menite să le prevină.”[11]

Lupta Kremlinului cu Occidentul pentru a-i combate influența nu doar în Ucraina ci în întreg spațiul pe care îl consideră a fi „sfera de interes” a imperiului rus nu este dusă doar în plan militar ci și în plan economic – în speță folosind exporturile de energie, agricole sau de alte tipuri de materii prime ca armă, aspect care a putut fi sesizat imediat după ce Vladimir Putin a susținut acel discurs provocator la München, la Conferința de Securitate, în 2007.

Abia din februarie 2022, însă, Europa a înțeles cât de mare este pericolul dependenței de regimurile autoritare, dictatoriale și agresive, pentru că doar odată cu invazia militară pe scară largă ordonată de Vladimir Putin în Ucraina a devenit extrem de vizibilă pe toate palierele sociale occidentale cât de nocivă, de periculoasă este dependența democrațiilor liberale de resursele controlate de regimurile politice ostile și coalizate împotriva Occidentului.

Luate separat, puteri autoritare precum Federația Rusă, China sau Iranul nu se dovedesc suficient de performante economic sau/și militar pentru a confrunta Occidentul, dar această situație este pe cale să se schimbe. Așa cum o arată primele 26 de luni de război pe scară largă dintre Federația Rusă și Ucraina, performanța armatei ruse pe front este mai degrabă modestă, motiv pentru care, în încercarea de a atinge obiectivele fixate de Kremlin, viața soldaților săi pur și simplu nu contează.

Feng Yujun, profesor la Universitatea din Beijing, analizează pentru The Economist performanța Federației Ruse în confruntarea sa cu Ucraina și insistă tocmai pe această idee: din cel puțin patru motive, înfrângerea Rusiei în Ucraina este inevitabilă – „În timp, aceasta [Rusia, n.m.] va fi forțată să se retragă din toate teritoriile ucrainene ocupate temporar, inclusiv din Crimeea. Potențialul său nuclear nu este o garanție a succesului”.

Cele patru motive ar fi sprijinul larg pe care Occidentul îl acordă Ucrainei, coeziunea extraordinară a societății ucrainene și managementul informației, precar în cazul Kremlinului; al patrulea motiv – în formularea lui Feng Yujun – este: „… natura războiului modern, o luptă bazată pe o combinație de putere industrială și sisteme de comandă, control, comunicații și informații. Unul dintre motivele pentru care Rusia se luptă în acest război este că nu și-a revenit încă după dezindustrializarea dramatică pe care a cunoscut-o după prăbușirea Uniunii Sovietice”. –Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro