De-a rasu'-plansu' cu dl Tariceanu, presedintele Senatului
Săptămâna trecută președintele Senatului a emis un comunicat de presă. Mai precis, citând chiar din text, un „Apel către președintele Iohannis”. Dl Tăriceanu aduce acolo niște acuzații grave la adresa DNA, preluând explicit și întărind acuzații similare aduse de fostul președinte Traian Băsescu. Și îi mai cere actualului șef al statului să ia măsuri.
1. Să râdem cu Călin Popescu-Tăriceanu
Aș rezuma comunicatul în următorul fel:
Dragă Klaus,
1. Îți trimit alăturat un document redactat de Băsescu în legătură cu cercetările care au loc.
2. Dacă ai ocazia să anchetezi la DNA despre subiect, și să demiți?(Călin Popescu-Tăriceanu, semnătură olografă)
Pentru cine nu știe, formatul evocă un episod similar din urmă cu un deceniu. O situație ironică în care s-a pus singur dl Tăriceanu (și într-o măsură și mai mare dl Băsescu, dar acesta nu mai are o înaltă demnitate publică). Și mai arată acest nou „bilețel” problema pe care o are cineva încercând să comenteze episodul acesta sau altul similar: e dificil să comentezi un set de afirmații, acuzații și solicitări, făcând abstracție de autorul lor, în special, sau de celalte persoane implicate.
E un fapt că persoana care atacă în acest fel justiția penală și anticorupția are precedente, nu tocmai fericite, de același gen. E un fapt că dl Popescu-Tăriceanu are el însuși probleme cu justiția penală, ceva mai recente de un deceniu. E un fapt că a fost recent trimis în judecată de DNA, acuzat de mărturie mincinoasă și favorizarea infractorului. E un fapt că „apelul” în sine l-a făcut în exact aceeași zi în care numele său a apărut în dosarul traficului de influență de care e acuzat Bogdan Olteanu. E ușor și natural atunci să tratezi întreg comunicatul din acest unghi, ca gest gratuit menit să-și servească autorul. Nimic din ce n-am mai văzut, de altfel, în atâtea alte cazuri.
2. Să plângem cu președintele Senatului
Și totuși, aș insista să analizez mai departe comunicatul în sine, ștergând toate numele și făcând abstracție de autor în orice altă circumstanță și calitate decât cea a demnității oficiale pe care o ocupă. Unul din motive e că exact de asta vorbim, de un comunicat al Președintelui Senatului, emis, publicat și angajând instituția, nu persoana particulară. Alt motiv este că o acuzație nu e automat falsă doar pentru că autorul are un interes nu tocmai onorabil s-o formuleze; o solicitare nu e neapărat fără valoare doar pentru că îi servește personal (și) celui care o face. Poate că de asta e vorba aici, sau poate că o parte din public consideră asta deși lucrurile stau altfel. Oricare ar fi cazul, afirmațiile de acolo nu pot fi confirmate sau discreditate fără să fie separate de autorul lor.
Am vorbit de acuzații și solicitări, le analizăm pe rând. Șeful Senatului preia de la fostul președinte, adaugă și întărește serie de acuzații pe care le-ar dori investigate. Problema e că exact modul în care sunt formulate face imposibil așa ceva: în fiecare instanță doar acuzația e acolo, emfatică, gravă, repetată – în schimb, lipsește orice fel de exemplu real și concret care ar putea fi investigat. „Statul român e mafiot” – de ce, cum se manifestă ca atare? „DNA și SRI au acaparat puterea” – ce putere, cum anume și ce au făcut, concret, cu ea, exemplificat? „Drepturile și libertățile cetățenilor sunt la discreția procurorului-șef” – un exemplu în care dna Koveși și-a exercitat vreo putere discreționară? Și așa mai departe. Considerând premisa că acuzațiile sunt reale, este complet inexplicabil de ce autorii lor nu le pot concretiza. Și e un caz unde incongruența asta este țipătoare: acuzațiile președintelui Senatului vizează, în principal, DNA și SRI, dar e una extrem de gravă pe care o aduce …tocmai instituției pe care o conduce și reprezintă. Aflăm astfel că, citez, „Comisia de supraveghere a activității SRI din Parlament este total ineficientă”, din nou, de ce nu avem un exemplu care să concretizeze afirmația? Și, în acest caz, CINE ar trebui să fie persoana, instituția de la care să aflăm un răspuns și o explicație?
Întrebarea ar trebui să fie retorică, aparent nu este. Trecând la solicitări, președintele Senatului îi cere președintelui statului să investigheze funcționarea internă a instituției pe care o conduce, deși asta ar încălca autonomia parlamentară, principiu constituțional. O altă solicitare este să-și asume atribuția de controlare a unui serviciu de informații, dar aceasta este din nou prerogativa parlamentului, și nu poate fi cedată indiferent de cum și-o exercită. O altă solicitare este să demită șeful SRI, dar legal președintele poate doar solicita asta, tot Parlamentul e cel care decide. Nici demiterea procurorului-șef DNA nu poate fi operată de președinte, și acolo legea spune că doar răspunde unei solicitări venite de la ministerul Justiției.
Pe scurt, al doilea om în stat și președintele Senatului îi cere public și oficial șefului statului să încalce grav constituția și legile țării, să ignore separația puterilor în stat și să preia din prerogativele parlamentului, totul pe baza unor acuzații pe care nu le poate concretiza în niciun fel.
INTERVIURILE HotNews.ro