De ce are atât de mult succes piesa Exil, care se joacă numai cu sala plină la TNB. Actrița Ada Galeș: „Tema plecării din România este în fiecare dintre noi”
Ada Galeș, actrița principală din piesa de teatru „Exil”, a vorbit cu HotNews.ro despre diferențele dintre generații și traumele plecării în străinătate. „Cred că această temă, cum vrem să plecăm din România, este în fiecare dintre noi și vibrează foarte profund”, spune actrița.
„Exil” se joacă la Teatrul Național din București mereu cu sala plină. Piesa regizată și scrisă de Alexandra Badea vorbește despre plecarea din țară și consecințele ei, dar aduce în ochii publicului și traumele unei familii alcătuite din trei generații, dar și experiențele acesteia cu privire la evenimentele care i-au marcat existența, de la comunism, post-comunism și până la exil.
Piesa are o distribuție fantastică (de la Mihai Călin, Emilian Oprea, la Irina Movilă, Diana Dumbravă sau Ana Ciontea), iar pe scenă urcă o mulțime de personaje care te vor purta într-o călătorie a sufletului.
Alexandra Badea s-a născut și format în România, dar în ultimii 20 de ani și-a desfășurat activitatea teatrală în Franța, unde a devenit una dintre cele mai interesante și premiate voci ale tinerei dramaturgii.
Personajele create de ea, „indiferent că sunt stabilite în Franța sau rămase în țară, descoperă în ele o neliniște ascunsă, bănuiala unei trădări în trecutul familiei, caută punctul de unde a pornit totul și încep de aici o cale de înțelegere și reconstruire a unei noi vieți.”
Interesant este că regizoarea a scris piesa cu Ada Galeș în minte, iar rolul i se potrivește mănușă. Nu este o piesă ușoară, ci una care te va răscoli, te va pune față în față cu tine, dar și cu gândurile tale, cele pe care fie încerci să le înțelegi sau la care nu ai curaj să te uiți.
Pe lângă dorințele plecării din țară, povestea pune punctul pe i în ceea ce privește traumele transgeneraționale și cum purtăm cu noi istoriile familiei noastre. E un spectacol care va rămâne cu tine, dar mai ales unul care aduce un suflu nou pe scena teatrului românesc, iar succesul pe care-l are în rândul publicului stă drept dovadă.
„Este un spectacol despre fiecare om din sală”
Cum ți s-a părut scenariul piesei după ce l-ai citit, ai empatizat cu povestea?
Ada Galeș: Cred că cel mai tare mi-a plăcut perspectiva din care este scrisă povestea, felul în care există oamenii din text și faptul că „Exil” este un spectacol despre fiecare om din sală. Nu judecă, dar, în același timp, încearcă să clarifice lucrurile care ni s-au întâmplat emoțional de-a lungul vieții, printr-o poveste a unei familii, din anii ’70 și până acum.
Piesa a avut premiera în septembrie, însă cât timp ți-a luat să te pregătești pentru rol?
Spectacolul trebuia să iasă în 2021, dar s-a oprit și mă bucur că s-a reluat și a ieșit acum, după pandemie (asta dacă poate exista așa ceva, cel puțin după restricții).
Am repetat în mai – iulie 2022, am luat o pauză în vară, și au mai urmat două săptămâni în septembrie înainte de premieră. Am lucrat în mine în toată perioada asta și încă o fac.
Sunt multe lucruri pe care le înțeleg abia acum, după cinci sau șase spectacole și așa va fi, mă voi lăsa surprinsă de mine și de spectacol. E o replică care la ultima reprezentație a rămas mult în mine după:
„Nici eu nu credeam în argumentele mele, dar puteam să dorm un pic mai bine. Poate că de asta ne luptăm mereu împotriva dorințelor noastre profunde, ca să putem dormi mai liniștiți.”
„Pe mine mă salvează teatrul de mine, uneori”
Scena din piesa Exil. FOTO: Florin Ghioca
Ce-mi poți spune despre personajul tău, cum îl vezi? Simți că aveți lucruri în comun?
Chiar vorbeam cu Alexandra (n.r.- Badea) și mă bucuram să văd un personaj care iese din tiparul de comportament masculin-feminin pe care suntem obișnuiți să-l vedem. Femeia anxioasă, bărbatul evitant.
Ema e aici evitantă (în emoție și comportament, cu toate că fierbe pe interior). Caută libertatea și liniștea și este cel mai împlinit (dramaturgic) personaj feminin pe care l-am avut de jucat.
De obicei, în teatru (cel puțin montat în România), personajele feminine sunt mereu dependente de cele masculine și nu ar exista altfel. Pe când la „Exil”, personajele feminine devin resortul din care este spusă povestea și nu au nevoie de nimeni să le dea un sens. Ceea ce pentru mine, ca femeie și actriță, este absolut odihnitor.
Povestea are o foarte mare încărcătură emoțională. Cum este pentru tine să o joci?
Asta e meseria, uneori rămâi cu lucruri pe tine care nu sunt ale tale. Te duci acasă, și felul în care te comporți sau modul în care gândești are ceva ce nu e al tău.
Important e să știi să te întorci la tine, să nu crezi prea tare tot ce gândești, să cauți, să nu găsești. Să-ți dai timp dar și să ai umor, să știi că până la urmă e un job. Mai special, dar așa sunt mai multe.
Pe mine mă salvează teatrul de mine, uneori. Așa că nu mă sperie și nici n-am pretenția să nu mă modifice lucrurile pe care le fac.
Și că tot vorbim despre asta, cum e să împarți scena cu atât de mulți actori, cum vezi toată această experiență?
Îmi plac mult spectacolele cu multă lume. Îmi place că e datoria mea să îi filmez pe toți live, să fac sharf, să am grijă să se vadă cât mai bine. Mă onorează asta și mă incită să le văd fiecare gest, atât în situația scenică, cât și ale actrițelor/ actorilor care caută adevărul sau au vreun dezechilibru care mă face să îi iubesc.
„Nu cred că misiunea artei este să hrănească fricile și nesiguranțele pe care le avem”
„Exil” este mai tot timpul sold-out. De ce crezi că are un așa mare succes?
E un spectacol bun și necesar. Am făcut o treabă bună, cum s-ar zice. Cel puțin, eu cred în el și cred că e important să zicem și de bine de noi. În același timp, cred că această temă, cum vrem să plecăm din România, este în fiecare dintre noi și vibrează foarte profund.
Povestea aduce în vedere foarte multe lucruri pe care tinerii din generația asta încearcă să le rezolve – „breaking the pattern” și traumele transgeneraționale. Cui crezi că se adresează piesa, generației de acum, generației trecute, celor plecați din țară, celor reveniți?
Tuturor. Cred că și asta e una dintre marile calități ale spectacolului: e despre fiecare spectator în parte și e făcut pentru ei. Cred că ar fi bine să vină împreună generațiile, dacă au cum, și să stea de vorbă la un ceai sau vin după.
Crezi că piesa are potențial de a schimba ceva în oameni, cum vezi lucrurile?
Cred că teatrul are șansa să-i facă pe oameni să se regăsească și să-și regăsească sau dezvolte imaginarul. Să vadă că nu sunt singuri, în sensul în care sunt singuri alături de ceilalți oameni, singuri și ei.
Nu cred în speranța sau amăgirea pe care ți-o poate da teatrul. Nu cred că misiunea artei este să hrănească fricile și nesiguranțele pe care le avem ca să ne poată păcăli să ne dorim să trăim într-o cutiuță foarte bine normată social.
Cred că arta are posibilitatea să schimbe imaginarul oamenilor, să le ofere libertatea responsabilității pe care o au, în primul rând, față de propria lor schimbare.
Iar educația pe care o poate face e acea educație pe care suntem datori să o continuăm de-a lungul vieții. Acel spirit sau stare de spirit în care ne îndoim de noi înșine și de lucrurile pe care am ajuns să le credem într-un moment sau altul.
„Fiecare din noi are capacitatea de a fi modificat”
Scena din piesa Exil. FOTO: Constantin Simon
În tine a schimbat ceva?
Mi-a dat în primul rând ocazia să-mi redescopăr creativitatea, pentru că am avut o întâlnire artistică mișto. Îi admir mult pe Alexandra Badea (dramaturga și regizoarea), pe Călin Țopa (compozitorul) și pe Cosmin Florea (scenograful).
Cred că am învățat enorm de multe de la ei pe parcursul acestui proiect (iar cel mai important este că are sens pentru noi ce facem). Mi-a dat încredere în mine ca femeie și ca actrița, într-un moment în care aveam nevoie de asta, pentru că simțeam fie că mă sufoc, fie că mă blamez sau chiar blazez, de la misoginia și lipsa de feminism din jur.
Și cred că m-a pus într-o ipostază de observator, ceea ce mi-a știrbit din certitudini și m-a ajutat să mă uit cu mai multă blândețe la personajele, apoi la colegi, și, în cele din urmă, la mine.
Apropo de asta, din experiența ta de până acum, sunt tinerii deschiși la a schimba traume transgeneraționale? Dar părinții lor?
Fiecare dintre noi are capacitatea de a fi modificat. Cred că trebuie să avem încredere, să încercăm să nu căutăm vinovați, să fim pregătiți să iertăm și să recunoaștem greșelile noastre și ale celor din jur, ca să putem să evoluăm.
E foarte mult conflict în a ne asuma cine suntem, în a sta în țară sau a pleca, în a decide ceea ce este bine pentru noi – ce soluții vezi pentru generația de acum în ceea ce privește toate astea, ce le-ai spune?
Le-aș zice ce îmi zic și mie. Să plece dacă au cum și unde, să se întoarcă dacă au chef, să fie conștienți că oriunde ar fi au o amprentă socială față de care au o datorie morală și etică și că viața nu uită și nu iartă pe nimeni.
Responsabilitatea față de valorile pe care le avem, față de a „trăi bine” și în prezent alături de ceilalți oameni. Sunt conștientă că nu poate face asta un spectacol, dar măcar pune problema și, iată, îmi dă ocazia să o pun și eu în rândurile astea.
Tu cum ai descrie piesa „Exil” și de ai încuraja oamenii să meargă să o vadă?
I-aș întreba dacă sunt fericiți, dacă s-au gândit să plece vreodată din țară, ce ar vrea să se schimbe aici (astea sunt mai mult sau mai puțin și întrebările cu care încep spectacolul) și i-aș invita să se vadă pe scenă în noi și în povestea asta.
„Teatrul românesc e unde e societatea românească: are potențial, dar nu vrea să depună efort”
Crezi ca la nivel de teatru românesc, avem nevoie de mai multe piese de genul asta, care să pună punctul pe I? Simți că e cerere în direcția asta mai mult decât pentru piese clasice?
În primul rând, cred că e loc pentru toată lumea, dar și mai tare cred ca avem o responsabilitate ca artiști față de artă în sine, față de căutările juste pe care le putem avea, față de întrebările care ne macină, față de estetica nouă pe care avem nevoie să o descoperim.
Eu sunt o artistă revoltată ca structură, într-o permanentă nevoie de a deconstrui, de a mă îndoi, de nu sta în confort și prefer oricând direcția asta.
Apropo de asta, în ce direcție simți că merge și cum ți-ar plăcea să meargă teatrul românesc?
Aș vrea, în primul rând, ca genul ăsta de proiecte („Exil” sau „Pescărușul”) să nu fie excepții. Aș vrea să conteze valoarea și munca făcută de profesioniști, aș vrea să nu am impresia că murim inutil încercând să facem ceva bine și ajungând să facem ceva mort care oricum nu servește nimănui.
Aș vrea ca lucrurile pe care le facem să se adune undeva. Altfel, ne pierdem într-o prefăcătorie sclipicioasă în timp ce facem ceva ce nu e artă, dar nu vrem să admitem.
Cred că teatrul românesc are nevoie de un refresh, restart, reboot și cred că există oameni disponibili care să știe ce e de făcut. Ar fi extraordinar să îi susținem și să îi lăsăm, să îi tragem de mânecă și să îi contrazicem, pentru a putea descoperi lucruri împreună.
Teatrul românesc e unde e societatea românească: are potențial, dar nu vrea să depună efort. Mai bine își plânge de milă, se compromite, se complace pentru beneficii meschine și imediate, și se victimizează că ce-i mai bun e plecat din țară.
Nu vreau să atac pe nimeni mai mult decât mă atac pe mine sau să lovesc în timp ce mie îmi fac apologia ratării. Sunt enorm de multe lucruri bune care se întâmplă, enorm de mulți oameni mișto.
Mi-ar plăcea mult doar ca efortul lor să nu fie risipit.
INTERVIURILE HotNews.ro