De ce campania pentru turul întâi al prezidențialelor a fost o bătaie de joc, pe bani publici

​Poate nu știai, dar campania electorală pentru alegerile prezidențiale s-a derulat și pe banii tăi. Iar în loc de dezbateri, confruntări față în față între candidați pe teme de politică externă, Constituție sau proiecte de țară ai primit reclame de Youtube, mitinguri cu propriii susținători și multă plictiseală în prime time.

De câteva săptămâni încoace am o dispută recurentă cu un prieten. De fiecare dată când vine vorba de alegerile prezidențiale eu încerc să-i explic cum actualul ciclu de prezidențiale e un circ ieftin care ar fi comic dacă nu ar fi așa de tragic. El însă răspunde solemn despre cum românii consideră instituția președintelui ca fiind cea mai importantă în stat, motiv pentru care se iese la vot semnificativ mai mult decât la alte alegeri.

Dacă un politolog extraterestru ar veni să sondeze interesul public pentru instituția președintelui strict pe baza acestei campanii, probabil că mi-ar da dreptate și ar ajunge la concluzia că funcția asta este, ca importanță în ierarhia statului, undeva între liftierele de la Parlament și paznicul de la casa de cultură din Râmnicu-Vâlcea.

Pentru că actuala campanie de prezidențiale a fost nici mai mult nici mai puțin decât o farsă jucată pe banii publici ai unei populații confuze și plictisite. Dacă nu știai, candidații la prezidențiale își vor recupera de la stat banii investiți în campania electorală (cu condiția să ia peste 3% din voturi).

Dezbateri? Dar de unde, candidații vorbesc singuri

Cu scuzele de rigoare pentru panseurile de mai sus, campania electorală a fost atât de dezamăgitoare tocmai pentru că promitea destul de mult. Avem o selecție eterogenă de candidați, de la un șef de circ, la o doamnă care credea până nu demult că pământul e plat și până la un robot trimis din viitor.

Mai avem o doamnă prim-ministru demisionară care face gafe de Emil Bobu. Cine n-ar fi dorit să o vadă totuși într-o dezbatere electorală vis a vis de Viorel Cataramă, un personaj vechi-dar-nou pe scena politică românească, care se vrea Donald Trump, dar e mai degrabă Giani din Las Fierbinți?

Dar nu, nu avem parte de nimic din toate astea pentru că cea mai mare parte a clasei politice a decis unanim că aceste alegeri nu contează, că Iohannis e imbatabil și că mai bine se pregătesc pentru adevărata miză a partidelor independente și pline de bani, alegerile locale, acel ritual prin care trebuie să treacă o dată la patru ani pentru a-și asigura loialitatea primarilor.

Vina nu e neapărat a partidelor. Chiar dacă avem acum un libertarian ministru de finanțe, Keynes și Kanye apără și păzește, vina nu e individuală, ci una structurală. Legislația electorală a fost modificată de asemenea natură încât activitățile de campanie au fost reglementate relativ coerent, minimizând impactul publicității stradale. Au dispărut de exemplu eternele bannere și meshuri care ajungeau copertine peste căpițe a doua zi după alegeri în toate satele țării.

Sau cel puțin au dispărut din campanie, încă de la europarlamentare, alături de toate celelalte activități electorale. S-au mutat frumos în perioada de precampanie, când fețele candidaților au apărut pe autobuze, bannere, lateralele clădirilor, probabil au fost proiectate și în spațiu. Autoritățile electorale dau din umeri spunând că nu e treaba lor să urmărească ce se-ntâmplă în afara campaniei, chiar dacă campania propriu-zisă e ca un priveghi la căpătâiul democrației. Dar să mergem mai departe: cum au evoluat candidații?

Klaus Iohannis

Poate cea mai mare vină o are actualul și probabil viitorul președinte Klaus Iohannis. Tactic vorbind domnu’ Iohannis e atât de avantajat de non-combat că ar putea să ceară cetățenie elvețiană. Cu un avans colosal în sondaje și o lipsă îngrozitoare de idei, Klaus Iohannnis a marșat pe mesajul de NORMALITATE, această eternă placă a middle-class-ului ardelean (baza electorală a PNL) nemulțumit de manevrele „miticilor”.

Nu doar că sună frumos pentru românii sătui de eterna stare de excepționalitate a guvernărilor PSD din ultimii ani, dar gâdilă indirect sensibilitățile unei părți substanțiale a electoratului PNL. Adică acea parte care a pierdut dezastruos un referendum pentru „normalitate” acum aproximativ un an.

Ce ne spune domnul Iohannis? Facem totul să fie NORMAL. Ce înseamnă asta? Doar el știe.

Viorica Dăncilă

Omega Social Democrată pentru Alfa domnului Iohannis e Viorica Dăncilă, nadir-ul candidaturilor PSD la prezidențiale, în ciuda faptului că doi dintre predecesorii săi erau porecliți „Prostănacul” și „Mickey Mouse”. Doamna Dăncilă e un prezidențiabil atât de slab încât ne face pe toți să regretăm posibilitatea apusă a unei candidaturi a lui Liviu Pleșoianu, mai mult decât regretă el probabil faptul că și-a tăiat coada și astfel și-a pierdut ca Samson puterea politică.

Dincolo de gafele verbale sau de faptul că se dă cu bicicleta pe centură, prilej care a lansat mai multe glume proaste decât prestațiile sale de la tribuna Parlamentului, campania doamnei Dăncilă pare un exemplu de rele practici în comunicare politică numai bun de manual.

De la un video lacrimogen care pictează neironic cu paleta de „pesediști” toți fruntașii din producție pe care partidul îi consideră, probabil eronat, clienți electorali fideli, la un alt clip care probabil a costat un sac de bani, dar din care am reținut doar că un doctor (căsătorit! creștin!) mănâncă pâine cu mâinile goale și o să facă probabil hepatită.

Până și logo-ul cu inima Română pare mai degrabă demn de o campanie de conștientizare pentru boli cardiovasculare, nu simbolul candidatului partidului ce a avut ca siglă trandafirii încă de pe vremea când erau sădiți de mineri în Piața Universității.

Ce ne spune doamna Dăncilă, ce ne comunică politic? Ne spune că n-o să intre în turul doi.

Dan Barna

La capitolul „ce a vrut să spună candidatul” trebuie să ne aplecăm și asupra domnului Dan Barna. Candidatul USR-PLUS ne transmite că are două atu-uri politice în această campanie: e „fresh” (#oameninoi) și e „curat” (#fărăpenali). Are și un manifest cu zece proiecte pentru România, din care cel puțin șapte nu intră în atribuțiile președintelui.

Dar nu îmi fac probleme, domnul Barna e expert la proiecte, atât de expert încât are și de dat la rude și la prieteni. Ancheta Rise a creat un veritabil rift existențial în bula useristă din România: cu o majoritate covârșitoare împroșcând cu venin spre jurnaliști mai ceva ca domnul Caramitru și o minoritate umilă punându-și cenușă-n cap.

După calmarea apelor cu RISE (oare?), campania domnului Barna pare să fi pivotat spre făptuirea acelui vis utopic al României de dreapta, un tur doi fără PSD, „o alegere de conștiință”.

Cel mai memorabil moment al campaniei USR a fost însă atunci când domnul Barna i-a invitat public pe cei doi contracandidați principali la o dezbatere și nu a primit niciun răspuns.

Theodor Paleologu

Sau cel puțin așa credea Dan Barna, căci din colțurile cele mai întunecate ale bibliotecii de clasici a izvorât, ca Atena din fruntea lui Zeus, domnul Theodor Paleologu, candidatul PMP și al unei sumedenii de alte forțe de dreapta ce gravitează în jurul marjei de eroare. Domnul Paleologu este un candidat ab antiquo, un estet al papionului și un suferind terminal de „superioritate genealogică” ce și-a construit cariera politică, dacă se poate vorbi de așa ceva, pe un fel de pedanterie militarizată.

Și este foarte supărat deoarece nu este luat în serios pe post de candidat la prezidențiale, nici măcar de Dan Barna de la care își închipuie că ar ciupi niște procente. Nu avem însă vreun motiv pentru a-l lua în seamă pe domnul Paleologu. Într-o campanie normală, cu dezbateri și respect pentru publicul votant am fi putut aprecia poate filipicele domnului Paleologu printre debitările zemoase ale unui Cataramă sau Cumpănașu.

L-ar fi ridicat la nivelul de „Primus inter pares” al marjei de eroare. Dar în absența unei dezbateri publice viguroase, domnul Paleologu s-a coborât la nivelul discuție despre arme de foc.

Alexandru Cumpănașu

Și așa am ajuns la categoria „muscă” unde trebuie să vorbim despre domnul Cumpănașu. Acest Dwight Schrute după șase luni în Caracal și-a construit o campanie prezidențială călcând pe cadavre, trăgând cu mitraliera (varianta de jucărie) la tv și făcând diverse live-uri pe Facebook.

Dar dincolo de un clip electoral ce pare trailer de film categoria Z, genul ăla pe care-l toarnă Armand Assante la bătrânețe prin Buftea, nu a oferit nimic până acum. Doar multe vorbe despre clanuri fantomatice, niște diplome hilar de false și o reînviere a Vadimescului „MAFIA”.

Mircea Diaconu

Apropo de reînviere, în această campanie electorală am asistat la reînvierea biblică a unui alt personaj politic derizoriu. Mircea Diaconu este „UN OM” și campania sa pare ceva desprins dintr-un an 2000 care n-a existat niciodată, un 2000 în care Filantropica a propulsat actorii spre funcții importante în stat și Europa.

Domnul Diaconu e unul dintre acei actori elevați, chiar dacă și-a furat și sloganul electoral de la cărțile de vizită ale lui Gheorghe Dinică. Fost membru PNL, fost europarlamentar și viitor fost candidat la prezidențiale, domnul Diaconu a devenit soluția de avarie pentru mulți alegători care nu vor să voteze cu Iohannis sau Dăncilă.

Diaconu tot încearcă să se plaseze ca o cantitate necunoscută, un posibil candidat de turul doi care să-i țină piept lui Iohannis. Adevărul e însă că cel mai probabil Diaconu o să sfârșească, resemnat, ca personajul său din Filantropica, o marionetă în fața unor interese mult mai mari.

Kelemen Hunor

Cel mai consecvent în mesaj pare domnul Kelemen Hunor cu al său „Respekt”. Un mesaj simplu dar cu o complexitate ascunsă în spate, un mesaj adresat atât maghiarilor cât și românilor, un mesaj cu care poate să empatizeze orice om. Din nefericire, „Respekt” va fi ignorat pentru că vine de la candidatul unui partid etnic maghiar într-o țară majoritar română cu ascendent în șovinism.

Ce planuri pentru România au candidații? Habar nu avem

Dincolo de oferta slabe a marilor partide sau poate tocmai grație acesteia, am beneficiat anul acesta de o suita de candidați memă: de la doamna Bruynseels, care s-ar putea să își amaneteze sloganul de campanie ca să plătească ratele, trecând prin Ninel Peia, un om prea toxic până și pentru PSD, John Ion Banu, Florida Man-ul nostru mioritic, fan Trump, și până la celălalt fan Trump, domnul Viorel Cataramă.

Deși aceștia au beneficiat din plin de cele 15 minute de faimă acordate de candidatura la prezidențiale, derizoriul în care partidele mari au aruncat campania ne-a lipsit chiar și de distracția cu aceștia.

Poate cel mai trist exemplu este „dezbaterea” dintre domnul Bogdan Stanoevici, șeful circului, și Dan Barna, in absentia, care trimisese în locul său un foarte plictisit Cristian Seidler. Trecut prin momentele de cumpănă ale OUG 13, prin bătălia pentru legile justiției și prin luptele intestine din USR, Seidler privea cu confuzie și milă tentativele domnului Stanoevici de a face circ și de a-l atrage într-o dezbatere spumoasă.

Campania electorală pentru turul întâi de prezidențiale e pe sfârșite și întreaga clasă politică și-a bătut joc de ea. Lăsând gluma la o parte, eu nu am înțeles nimic din ce planuri pentru România au acești oameni, dacă vor ajunge președinți. Aș fi vrut să-i văd în dezbateri, în confruntări față în față, vorbind despre politică externă, Constituție, proiecte de țară. Ce am primit în schimb au fost reclame de Youtube, mitinguri cu propriii susținători și multă plictiseală în prime time. Dar cine știe? Poate vom avea parte de ceva acțiune în turul al doilea.