De ce gazul natural, la un preț fixat politic, nu va reporni industria petrochimică

Plafonarea prețului la producția internă de gaze naturale pare să fie, la o primă vedere, cel mai mare obstacol pentru un posibil reviriment al industriei chimice din România. Ideea că un preț mic al gazului, stabilit din pix de politicieni timp trei ani de zile, face din sectorul chimic românesc unul competitiv, nu este decât un miraj. Bazele unei industrii performante depind de cu totul alte criterii, nu de mofturile unor politicieni vremelnici în funcția pe care o ocupă.

La nivel global, nevoia de produse chimice a cunoscut o schimbare fundamentală în ultimii zece ani. Chiar dacă prețul petrolului are, oarecum, un nivel uniform la nivel mondial în comparație cu cel al gazului natural, mult mai oscilant, produsele petrochimice obținute din rafinarea petrolului sunt mult mai scumpe decât cele obținute folosind gazul natural. De aceea, strategic vorbind, întrucât gazul natural este și cea mai puțin poluantă hidrocarbură, începe să câștige teren în fața petrolului pentru obținerea unor produse care ne asigură confortul în viața noastră de zi cu zi.

Industria auto, cea producătoare de echipamente și mașini, producția de electronice, produsele folosite în domeniul financiar și de banking, industria mobilei, construcțiile imobiliare, industria auto, agricultura, sectorul regenerabilelor, sectorul IT&C și chiar industria modei se bazează pe valorificarea superioară a gazului natural, din care se obține metanol și amoniu.

Plasticul devine unul dintre cele mai importante elemente din viața noastră modernă. Este folosit în electromobilitate, în sectorul regenerabilelor, în tehnicile de imprimare 3D și în tot ce înseamnă echipament tehnic și mijloace de ambalare. De cealaltă parte, îngrășămintele sporesc valoarea nutrientă a alimentelor, diminuând efectele prezenței dăunătorilor.

Importanța gazului natural devine din ce în ce mai mare și, teoretic, o țară producătoare ar trebui să se folosească de acest avantaj, al accesului la resursă. Nu este, din păcate, cazul României.

În timp ce porturile Anvers și Rotterdam au devenit adevărate clustere industriale care au îmbinat petrochimia cu economia circulară și cu energia regenerabilă, în România, cel de-al treilea mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană, cererea de gaze a scăzut în mod constant în ultimii zece ani.

Acest lucru s-a întâmplat pe fondul prăbușirii industriei chimice naționale, una dictată de pixul unor demnitari care și-au pus interesele personale mai presus de orice. Într-un fel, eșecul industriei chimice românești a mascat efectul scăderii producției interne de gaze, la adăpostul promovării ideii că suntem o țară care nu are nevoie atât de mare de gazul rusesc.

Descoperirile recente din largul Mării Negre au reaprins, însă, o mare dezbatere. Mai are România un viitor în sectorul petrochimiei cu gaze naturale? Poate fi petrochimia românească revitalizată pentru ca gazul din Marea Neagră să fie valorificat intern prin transformarea lui în produse cu valoare adăugată mare?

Gazul natural, la un preț fixat de politicieni, nu este, nicicum, rețeta succesului

Dacă o industrie competitivă înseamnă doar acces la gaz ieftin dat din “generozitatea” politicienilor pe o perioadă limitată, atunci, tot ceea ce înseamnă industrie petrochimică pe lumea aceasta ar trebui să se închidă.

S-a tot spus că plafonarea prețului la gazele naturale din producția internă va ajuta petrochimia națională să renască. Gazul ieftin nu va reporni producția de polimeri a Oltchimului, de exemplu, pentru că ea a fost bazată pe rafinarea petrolului, la Arpechim. În plus, măsura de plafonare, conform OUG114/2018, se aplică doar pentru trei ani! O afacere sustenabilă nu poate fi una care se construiește de pe o zi pe alta!

Problema de fond este că, în România, dacă ar fi să ne raportăm la perioada post-decembristă, doar în perioada 1 aprilie 2017 – 31 decembrie 2018 prețul la producția de gaz natural nu a fost reglementat. În acest timp, toată industria noastră petrochimică, nu doar că și-a pierdut competitivitatea, dar s-a prăbușit cu totul!

Motivul principal a fost corupția. Apoi, cei care au patronat această industrie, adică statul român și diverse grupuri de interese, nu au avut niciodată motivația să cucerească noi piețe, să aibă departamente comerciale performante, să investească în cercetare, în inovație și în noi tehnologii. Au avut la dispoziție o resursă ieftină, forță de muncă și mai ieftină și posibilitatea de a se îmbogăți, peste noapte, cu complicitatea mediului politic.

În acest timp, pe piața concurențială, marii jucători privați din petrochimia europeană, având și acces la resurse de capital, au fost orientați să ia tot timpul decizii operaționale pentru a-și maximiza eficiența energetică și s-au preocupat să-și diminueze constant pierderile rezultate din procese tehnologice, să facă investiții în cercetare și inovație și să implementeze automatizări pentru reducerea riscului de accidente de muncă și pentru a crește randamentul și performanța. Au pătruns pe noi piețe și s-au adaptat mult mai ușor și mai rapid nevoilor de consum.

Spre deosebire de România, rețeaua și piețele de tranzacționare de gaze naturale în țările din vestul Europei, acolo unde industria petrochimică are o contribuție importantă la PIB-ul acelor state, s-au dezvoltat permanent. Scopul lor a fost să devină reziliente astfel încât industria și consumatorii casnici să aibă acces la cât mai multe surse de gaz.

Sunt și alte opțiuni pentru România?

Pe măsură ce costul energiei regenerabile va scădea în anii ce urmează, eficiența economică a capacităților ce folosesc combustibili fosili va scădea. În același timp, pe măsură ce costul bateriilor va continua să scadă în următorii zece ani, țările dezvoltate vor ajunge la momentul în care vehiculele electrice vor fi mai viabile economic decât motoarele diesel.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro