De ce nu poate fi facuta o ierarhizare a universitatilor romanesti
Notă: Din acest text lipseşte cuvântul “pasiune”; în el e vorba doar de interese.
Tocmai când oamenii “se indexau” şi “se citau” mai abitir, a venit vestea: Consiliul Naţional al Rectorilor (mai exact “o anumită parte a lui”, grupată într-un consorţiu ai cărui membri sunt reprezentativi pentru ce-a ajuns universitatea românească actuală) a contestat “criteriile” de evaluare a performanţelor didactice în învăţământul superior şi mult trâmbiţata “ierarhizare” a universităţilor a fost amânată. Nu de tot, căci, inevitabil, la începutul anului universitar viitor vor mai trebui făcute câteva “Comisii Naţionale” pe lângă Ministerul Educaţiei şi până atunci – la fel ca şi după aceea – se vor mai face o mulţime de proiecte (POSDRU sau ce urmează), cu “finanţări europene” despre “noile standarde de evaluare”, “implementarea noilor politici ale calităţii”, “racordarea cercetării la piaţa muncii”, viitoarele “strategii incluzive”, “orizontul 2020”, etc. Pentru ca proiectele acestea să se justifice – faţă de finanţatori, căci alţi beneficiari nu au – trebuie ca din când în când să li se arate universitarilor de rând pisica aceasta cu “evaluarea”. E de aşteptat ca, pe măsură ce aceste proiecte (din care se vor dezvolta masterate şi şcoli doctorale) vor evolua în logica lor, foile de “evaluare” să se adune şi să se lege în adevărate tomuri care-l vor însoţi cotidian pe fiecare slujbaş al universităţilor din România. Oamenii vor ajunge să “încarce” zilnic pe tot soiul de “platforme”, date, citări, referinţe, link-uri, etc[1]. Sistematizarea tuturor acestora va face necesare noi proiecte şi “o dinamică sporită” a criteriilor de evaluare. Iar “implementarea” acestora din urmă (susţinută cu noi fonduri europene) va duce la o asemenea diversificare a formularelor încât, inevitabil, se vor crea noi Institute în Minister, noi Departamente în universităţi, care – “absorbind” şi mai multe fonduri – vor contribui la crearea unor noi domenii ale cunoaşterii, pe care generaţii de studenţi – atenţi la “mendrele concretului “ de pe piaţa muncii – le vor aborda încrezători în viitorul lor. Vom avea profesori universitari, tratate, reviste specializate şi doctorate în “evaluarea academică”, în “disemenarea” formularelor, în colţul cel mai adecvat pentru pusul ştampilei, etc. Mă tem că aici nu prea putem face nimic. Aşa funcţionează ştiinţa, indiferent dacă se ocupă de fizica particulelor elementare sau de “teoria chibritului”. Iar nouă, pentru că nu ne dă mâna să lucram la scară mare – în fizica particulelor elementare, de pildă – nu ne rămâne decât “teoria chibritului”. Însă aici, în mod garantat, ne vom aduce contribuţia.
Întorcându-ne la problema noastră, trebuie să recunoaştem – orice am avea împotriva celor şapte universităţi din consorţiul “Academica plus” (!) – că, de astă dată, rectorii lor au procedat perfect raţional (raţional însemnând în acord cu propriul lor interes). Solicitând criterii în acord cu “principiile echităţii, nediscriminării şi egalităţii de şanse”, rectorii universităţilor de provincie au arătat cât se poate de clar reprezentanţilor Ministerului (ori doar ai celuilalt consorţiu, al marilor universităţi), că înţeleg perfect despre ce e vorba cu “indicatorii de calitate”, “evaluarea performanţelor” şi “ierarhizarea universităţilor”. În fapt, toată lumea ştie de ce e vorba, atâta doar că – dintr-o veche şi sănătoasă pudibonderie naţională – nimeni nu o spune în public. Trist, dar adevărat: în spatele oricărei discuţii despre “calitate” e vorba de bani şi numai de bani; în speţă de banii de salarii, indemnizaţii şi prime. Aşa se face că, pentru noi, mult lăudata “calitate” nu e o problemă publică – pe marginea căreia să discutăm sine ira et studio, căutând căile cele mai potrivite de a-i da o consistenţă, ci una cât se poate de personală – care priveşte cheltuielile familiei din luna ce urmează.
Nu e nici un secret, banii Ministerului Educaţiei – în special cei pentru universităţi (caci marile noastre probleme educaţionale sunt în învăţământul primar şi în particular în cel rural) – se împuţinează mereu şi constant. Universităţile, la rândul lor, erau obişnuite cu un “nivel de trai” seniorial (cel puţin pentru cei de la conducere): bugetarea “pe cap de student” ca bază salarială, plus “bonusuri” (consistente) – ca “indemnizaţii” şi altele – din taxe puse pe cei ce nu intrau pe locurile bugetate. Printr-un ingenios sistem de redistribuire proporţională (cu norme în plus, plata cu ora, comisii, funcţii administrative) – care e de mirare că nu a făcut obiectul nici unui studiu “indexat”! – mana ajungea cam la toată lumea şi fiecare, la nivelul lui, se putea declara mulţumit. Apoi a venit urgia: declinul demografic (care a redus consistent numărul elevilor), deschiderea graniţelor (care a relativizat total ideea de diplomă – pentru că “dincolo” lucrezi “ce găseşti”), criza economică (care a lovit şi cotizantul principal – Statul – şi mici cotizanţi individuali), Bacalaureatul cu camere (care a înjumătăţit elevii, şi aşa puţini) şi mai ales sistarea angajărilor la stat. Şi toate au venit într-un timp destul de scurt (mai puţin de un deceniu şi – culmea! – fără a fi anticipate de o avalanşă de studii ISI). Drept care, de la o piaţă cu o cerere de studii superioare mai mult decât abundentă, pe care centrul şi periferia, universităţile de stat şi cele particulare, domeniile lucrative şi cele năstruşnice şi-o împărţeau cu largheţe, s-a ajuns la o concurenţă acerbă pentru fiecare tânăr nehotărât în preajma majoratului. Vechile prietenii şi gratulaţiile oficiale sunt supuse acum probei dure a pieţei şi a interesului.
Astăzi, la fel ca fosta industrie socialistă în anii ’90, învăţământul universitar e mult prea mare pentru nevoile reale ale lumii noastre, neconcurenţial (incapabil să se susţină din resurse proprii şi să se deschidă spre piaţa străină a cererii educaţionale), parohial (croit pe măsura orăşelelor unde-şi duc traiul micile universităţi), cu metodologii caduce şi dotări tehnice (inclusiv biblioteci) ridicole, cu un personal care şi-a pierdut calificarea şi motivarea, incapabil să ia pulsul lumii, ignorat de marile proiecte de dezvoltare regională, slab conectat la lumea occidentală şi supravieţuind inerţial din mila bugetului. Principala lui raţiune de a fi nu e nici educaţia pe care o oferă (majoritatea studenţilor – nevenind la ore – fac, incă de pe băncile facultăţii, dovada faptului că nu au nevoie de ea), nici cercetarea (de care ţara nu are nici o nevoie, deoarece preferă să cumpere expertiza din exterior, atunci când chiar are nevoie de ea), ci banalul fapt de a le plăti salariile – şi a le garanta pensia – angajaţilor universităţii. Altfel spus, o universitate românească de azi (mai puţin anumite nuclee din cele mari şi indivizi izolaţi din cele mici) funcţionează – exact ca fabricile pe vremea d-lui Iliescu – nu pentru a produce, ci pentru a consuma. E, în fapt, un sistem de asistenţă socială – de lux pentru unii, la limita decenţei pentru alţii. Problema e aceea că în acest mare sistem de asistenţă socială, banii – şi aşa puţini – se împart la toţi, astfel ca fiecare universitate are (relativ) puţin de la stat, urmând ca cele mari să mai compenseze din taxe şi indivizii să se mai descurce cu câte-o “comisie” (“pe la centru”), iar cele mici să crească impozitul pus pe studenţi, normele dascălilor şi să se descurce cum pot cu giumbuşlucuri financiare. Şi, tot la fel ca în anii ’90, cei mari încep să murmure: de ce să împărţim sărăcia bugetului universitar cu toată lumea? Nu e mai profitabil să scăpăm de ceea ce nu merge (inclusiv în marile universităţi) şi, în felul acesta, să concentrăm resursele pe domeniile şi pe echipele care chiar pot produce ceva util? D-l Daniel David arăta recent că, pe domeniul dânsului (psihologia), vizibilitatea internaţională (în speţă oamenii care publică la edituri şi în reviste recunoscute ca serioase de comunitatea internaţională a domeniului) e sub 5 %, iar impactul internaţional (respectiv lucrările care sunt asimilate şi integrate în corpusul domenial) e sub 1 %. Nu avem nici un motiv să credem că în alte domenii lucrurile ar sta altfel (şi faptul e banal pentru oricine consultă bibliografia de referinţă – în limbi străine – a domeniului lui). Să presupunem că din varii motive (tinereţe, lipsa /re/surselor, etc.) mai sunt vreo 10 % care au potenţial creator şi că o ambianţă propice cercetării ar mai presupune încă 10 % care, deşi nu vor ieşi în evidenţă, vor crea mediul în care cei 10 – 15 % îşi vor dobândi şi potenţa notorietatea. Făcând adunarea, rezultă vreo 25 %, adică un sfert din populaţia universitară actuală (poate şi mai puţin, dacă se lasă locuri pentru tinerii generaţiilor ce vin). Restul – de trei sferturi – poate fi “licenţiat” (că tot e vorba de universităţi!), fără ca cercetarea să fie afectată în vreun fel. O să se obiecteze: aici e vorba doar de cercetare, dar universitatea face mai mult decât atât (nu e doar un sector de Research & Developpement – à propos, există în România un asemenea sector autonom de universităţi, eventual subvenţionat de firme?[2]). Dar, dacă luăm drept criteriu învăţământul dispensat şi ne uităm la absolvenţii care ajung să lucreze – la terminarea studiilor – în domeniu, mă tem că nu dăm nici măcar de acest “sfert academic”. Adevărul e că, oricum am lua-o, trei sferuri din “lumea universitară” românească pendulează ambiguu între asistenţa socială şi şcoala populară de arte. Să nu vă închipuiţi că aici vorbim (doar) de amărâţi de preparatori şi asistenţi (cu câte 1 500 de RON-i venit), ci de cadre mari, cu funcţii, cu venituri de zeci de mii de RON-i. Pe aşa ceva se duce bugetul – oricum subţire – al învăţământului universitar, de aşa manieră încât nimeni nu-şi mai pune problema unor investiţii pe termen lung în fundamentele cercetării. Ca atare problema devine acută: cum putem să scăpăm de balastul de trei sferturi pentru a încuraja – cu investiţii (inclusiv în venituri) de trei ori mari – sfertul de la care se aşteaptă ceva? În spatele acestei întrebări e şi o constatare lucidă: în ziua de azi, când marile naţiuni concurează la capitolul investiţiilor în cercetare, e ridicol să nu investeşti nimic (ci, dimpotrivă, să-i bagi pe oameni în “tăieri”), dar să le ceri tot mai multe “rezultate”. O combinaţie – fatală – de frică şi ticăloşie îi va face “să se adapteze (umili şi resentimentari) tuturor cerinţelor”, să declare tot ce li se cere, să “raporteze” lucruri fără nici măsură comună cu realul, numai ca să supravieţuiască. După cum bine se ştie – mărturie e, între altele, literatura lagărelor – supravieţuirea nu are nici o morală. Nimeni nu e îndrituit să acuze un om că a trucat o statistică pentru a evita căderea în subuman (să nu uităm, “disponibilizarea” e un eufemism în România; piaţa muncii e aici atât de rigidă şi de indiferentă la calificare, încât şomajul nu e un interval între două job-uri, ci prima bolgie a infernului). D-l David (şi cei ca dânsul) înţelege bine că există o corelaţie între investiţii şi rezultate şi, de aceea, condiţia creşterii performanţei ar fi mărirea investiţiilor în educaţie. Dar, cum economia noastră e săracă (şi Ministerul Educaţiei încă mai sărac), nu poate fi vorba de investiţii pentru toţi (de altminteri, acestea ar fi şi inutile, dată fiind calitatea majorităţii destinatarilor lor), ci de a lua de la unii pentru a le da altora. Cam aceasta e ideea “ierarhizării universităţilor”: luăm de la “Academica plus” (şi de la restul provinciei) şi dăm celor cinci mari universităţi. Cei şapte rectori ai consorţiului sunt oricum, dar nu într-atât de naivi încât să nu observe ce li se pregăteşte. Aşa că – având între ei şi un “luptător de frunte”: Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, cea care a blocat precedenta clasificare, cea a d-lui Funeriu – au spus: acceptăm ierarhizarea cu o singură condiţie: ca toate universităţile să iasă în prima categorie (cum s-o numi ea), dar orice departajare între universităţi (ce se traduce în “finanţări diferenţiate”) e inacceptabilă şi reprezintă o încălcare a “echităţii, nediscriminării şi egalităţii de şanse”. Şi culmea e că au dreptate! De aceea a făcut Ministerul un pas înapoi.
Au dreptate dintr-o raţiune simplă: nici o lege din România nu spune că pe teritoriul ţării ar exista universităţi de mai multe categorii. Nicăieri nu se prevede – legal şi explicit – ca salariul a două cadre universitare cu grad (si/sau funcţie) echivalentă este mai mare într-un loc şi mai mic într-altul. Nu există, în jurisprudenţa educaţiei româneşti, profesori universitari de categoria A, B, C şi aşa mai departe. Legal, în România există doar profesori universitari şi cuantumul veniturilor acestora e stabilit prin lege. Universităţile pot – în anumite condiţii – să mai adauge ceva, dar nu pot tăia din veniturile angajaţilor cu de la sine putere. Orice asemenea tentativă, la fel ca orice “discriminare” operată de Minister între marile şi micile universităţi, ar fi – automat – obiect de acţiune juridică şi, după legislaţia de acum, petentul ar câştiga în mod sigur. Drept care trebuie inventat ceva care să satisfacă trei condiţii: să rezolve problema împărţirii diferenţiate a fondurilor, să aibă aparenţa obiectivităţii şi a ştiinţificităţii şi să nu intre în contradicţie cu legea. Aceasta e “ierarhizarea pe baza criteriilor de calitate”. Dificultatea cea mare în ceea ce-o priveşte nu e în metodologia ei haotică, ci în cei puşi să o aplice. Oamenii aceştia – cei aflaţi în diversele Comisii şi în fruntea Ministerului – sunt în trista situaţia de a fi incapabili să aplice un principiu pe care tot ei l-au edicat. Şi nu-l pot aplica din două motive principiale.
Mai întâi pentru că efectul acestei legi ar fi acela de a declasa o armată de profesori din provincie. Or aceştia – până a avea ei înşişi dreptul de a face profesori – au fost investiţi în acest grad tocmai de cei care, acum, i-ar vrea pe-o altă treaptă de calitate şi de salarizare. Întrebare simplă: cum poţi să ceri declasarea unui coleg pe care tu “l-ai făcut” profesor, l-ai abilitat în “şcoli doctorale”, l-ai plimbat prin toate comisiile (unde aveai nevoie de un vot), şi a cărui secţie ai acreditat-o şi ai reacreditat-o? Problema nu e că aici e ceva imoral; la nivelul de care vorbim, acesta e un lucru cu desăvârşire neglijabil. Problema e că nu e fezabil. Dacă acum marii profesori declară că secţia noastră nu e tocmai bună, ce să zicem noi? Că marele nostru critic de azi a predat ani buni (deşi a fost puţin văzut) la această secţie? Că toţi ştiam că acesta a fost “contractul nescris” al acreditării? Că marele profesor – până nu demult scria şi pe site-ul Ministerului – e Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre, propus tocmai de departamentul pe care acum îl declară lipsit de calitate? Păi cum, când ne acreditaţi, când predaţi la noi, când aţi fost ales Honoris Causa eram plini de calităţi şi acum le-am pierdut pe toate? Dar şi noi, şi d-voastră suntem aceiaşi! Nu ne mai cunoaşteţi? Nu-i nimic, vă cunoaştem noi! Cine i-a făcut profesori pe profesorii noştri? Noi, asistenţii şi lectorii? Păi au fost făcuţi profesori – şi d-l Mang, şi d-na Dumitrescu, şi mulţi alţii – de comisii “de specialişti” “cu reputaţie în domeniu”, “de la centru”, pe baza unui voluminos material, conţinând “rezultatele cercetărilor” dânşilor. Le-aţi citit, le-aţi studiat, le-aţi avizat pozitiv; de ce spuneţi acum că sunt lipsite de calitate (sau şi mai rău[3])? Cel puţin un rector din această ţară ştie că a spune o dată că un lucru e bun şi a doua oară – şi din aceeaşi perspectivă – că e rău înseamnă a încălca cel mai elementar principiu al logicii. Şi nu doar la logicii comune, ci şi a logicii juridice. De câte ori va trebui să repetăm acest lucru: în universităţi nimeni nu se face doctor sau profesor cu de la sine putere. Şi titlul, şi gradul, şi acreditarea sunt acordate doar de “comisii” aprobate şi confirmate de universităţi “de prestigiu” şi de Minister. Toată impostura din educaţie este o operă comună, la care au contribuit (şi contribuie) – din interes, cu bună ştiinţă sau doar din lene – sute de persoane. Toţi cei aflaţi în funcţii participă, într-un fel sau altul, la ea (deşi, la ceasul judecăţii, fiecare îşi declină responsabilitatea). Degeaba funcţionăm ca pe vremea lui Ceauşescu: dascălul de provincie e gratulat în public cu “onorate coleg”, “contribuţiile d-voastră semnificative” (care în scris devin: “the seminal contributions”), iar apoi în particular, între vechi prieteni de capitală, se râde de bufoneriile lui. Degeaba e dispreţuit în privat, dacă în public e investit în funcţii. Sigur că omul din târgul lui e onctuos, umil, intreprid în ceea priveşte “partea organizatorică” şi un adevărat maestru al “protocolului” (cu un indelebil aer C.A.P.-ist), dar, odată instalat în funcţie, din punct de vedere legal, e egalul celor care l-au investit. Nu mai e “băiatul” care tăia porci pentru “mesele festive”, ce scotea pet-uri de tărie din portbagaj şi aducea “solişti de muzică populară” la petreceri, ci e Domnul Profesor Universitar Doctor (şi, ca bonus, Docent, că nimeni n-a fost refuzat la abilitare). Asta e: marele profesor din capitală nu e cu nimic mai profesor decât micul lui coleg de la Suceava, Piteşti sau Oradea. Aşa spune legea şi “unde-i lege, nu-i tocmeală”. Dacă universitarul “de la centru” îşi imagina investirea colegului lui din provincie ca pe-un simplu episod dintre doua trenuri (sau două mese), s-a înşelat. Numirea de către “Comisii” şi validarea de către Minister creează personaje inamovibile.
Probabil că cei mai mulţi dintre universitarii marilor centre îi dispreţuiesc în adâncul lor şi-i consideră nişte parveniţi pe cei din provincie, dar într-o lume care funcţionează pe principiul “serviciu contra serviciu”, tocmai ei şi i-au făcut egalii lor. Acum se joacă de-a “cotările” pentru a (le) arăta că nu sunt tocmai egali; că unii sunt de famile bună (şi publică la case bune), iar ceilalţi scriu doar pentru edificarea publicului local (care, se ştie, nu e prea doritor de carte). Numai că şi aici e româneşte: nimeni nu îndrăzneşte a merge până la capăt. Dimpotrivă, de la un anumit punct, se acceptă târgul: unii mai dau, alţii mai lasă. Făcute fiind de oameni, “criteriile” sunt când prea strâmte, când prea laxe, dând mereu impresia unei măsuri pierdute. De pildă, pentru o “calitate” absolută, ce-ar fi să impunem ca şi criteriu Premiul Nobel? Credeţi că n-am avea clienţi? Vă înşelaţi! Unii ar veni cu recipisă de confirmare de la Poştă că Asociaţia Omenilor de Ştiinţă din târgul lor le-a trimis “dosarul” la Stockholm. Alţii, mai dinamici, ar creea premiul Nobel cu doi de L, sau cu doi de E, acordat – “în cadrul unei ceremonii festive” la Statuia Poetului Naţional – de aceeaşi Asociaţie. Vreţi două coperte ale revistei Times, nu-i nimic: The Strehaia Times şi The Aleshd Times vă vor avea săptămânal pe copertă. La limită, The Aleshd Times poate apărea (din “fonduri europene”) ca The Debrecen Times şi va fi nu doar în engleză, ci de-a dreptului o “publicaţie internaţională”. Toată lumea cunoaşte – de la bun început – canularul, dar, în egală măsură, toată lumea intră în joc, pentru că jocul acesta are doar câştigători; nimeni nu e penalizat nici pentru ridicol, nici pentru impostură. Mari profesori au publicat în Anale de provincie[4]; s-au văzut adulaţi greţos în asemenea fiţuici şi nici nu s-au dezis de ele, nici n-au protestat. Ba – cine ştie? – la momentul potrivit (cel al “dosarului de avansare”) şi-au trecut toate “citările” din asemenea “academic journals”. Au creat – din ei şi între ei – “comisii” ministeriale de “cotare” a acestor publicaţii şi le-au cotat atât de generos că, la un moment dat, când a fost să se despartă apele, s-a spus că singurul criteriu credibil sunt revistele străine. Aţi uitat de faimoasa “Metalurgica”, unde erau citate operele Răţoiului Donald? Era I.S.I.! Acum ce facem cu toate? Le declarăm maculatură? Dacă o facem, de mâine ne-ar lipsi aproape cu desăvârşire cercetarea ştiinţifică. Şi nici aşa nu se poate. Sigur că, acum, când le-a mai sporit opera, unii ar vrea uitate aceste “păcate ale tinereţilor”, însă pentru alţii ele sunt unica lor “operă”.
INTERVIURILE HotNews.ro