De ce Uniunea Europeană trebuie să regândească Strategia pentru regiunea Dunării?

Dunărea este o sursă de putere geopolitică

Întinderile și cursurile de apă reprezintă surse de putere geopolitică în relațiile dintre state, iar caracteristicile și condițiile geografice acționează asupra imperativelor și constrângerilor unei țări. Accesul și controlul fluvial sau maritim au dat adesea impulsul unor conflicte importante în istorie.

Dunărea a reprezentat o barieră identitară ce le-a permis statelor riverane să își conserve patrimoniul local de-a lungul timpului. Oportunitățile fluviului au fost explorate mai mult periferic, atingând funcții de separare teritorială și familiarizare cu vecinătatea.

De-a lungul istoriei, Dunărea a demarcat imperii (sciți vs. perși, bizantini vs. franci, habsburgi vs. otomani), însă, în istoria recentă, fluviul a avut rolul de a separa sau limita extinderea unor conflicte din interiorul statelor (ex. cazul Balcanilor).

În practică, avansările teritoriale peste fluvii sunt greu de realizat prin mecanisme soft, iar expansiunile importante și modificările frontierelor peste ape survin, de regulă, în urma unor conflicte militare. Astăzi, Dunărea oferă premise bune pentru cooperare, iar durabilitatea granițelor sale a conferit, în genere, stabilitate și confort teritorial statelor riverane. Acest confort, acumulat în timp, s-a așezat însă nefavorabil pe comoditatea politică a statelor riverane în ceea ce privește dinamizarea geoeconomică a Dunării.

Dunărea permite statelor riverane să acceseze mai ușor principalele rute maritime, iar căile navigabile oferă mijloace mai ieftine de expediere a mărfurilor, facilitând competitivitatea regională a exportului. Produse agricole, bunuri și alte tipuri de resurse pot fi transportate mult mai ieftin pe canal fluvial până spre continentele lumii. În consecință, Dunărea conferă o valoare strategică statelor riverane, însă dacă va fi dublată de mecanisme funcționale, îi va spori acest avantaj – comerțul și stabilitatea internă, ca valoare geoeconomică, pot transforma regiunea într-o pârghie geopolitică la nivel internațional.

În acest context, determinant este profilul României, caracterizat prin:

• poziție geografică cu deschidere spre Marea Neagră;
• dependență redusă de energie din mediul extern;
• autonomie identitară față factorul cultural-lingvistic slav;
• relații bune cu vecinii;
• apartenența la UE și NATO.

Aceste atuuri îi conferă României un statut potrivit pentru a fi inițiator și participant al mecanismelor de cooperare în regiunea Dunării.

Interdependențe transnaționale în regiunea Dunării

Din perspectiva influențelor politice regionale, caracterul transnațional atrage percepții și interese externe diverse asupra Regiunii Dunării, înțelegând prin aceasta statutul, profilul și rolurile participanților, dar și al competitorilor regionali. Apare așadar întrebarea: „cum trebuie gestionată relația cu actorii care profită de pe urma instabilității regionale, considerând participarea la proiect a Serbiei, Moldovei și Ucrainei?”

În consecință, devine important modul în care este conceptualizată și așezată această platformă de cooperare fluvială. Este necesară conversia abordărilor tradiționale geografice în coordonate geoeconomice mult mai rafinate. Din perspectivă energetică, dimensiunea relațiilor dintre Europa și Asia nu mai este filtrată doar prin Orientul Mijlociu, iar Asia Centrală și Estul Europei conturează profilul unui culoar/hub energetic având un potențial impresionant pentru linii de tranzit/transport prin Marea Neagră și Dunăre.

Canalul Main-Dunăre reprezintă traseul maritim dintre Rotterdam și Constanța, respectiv, legătura navigabilă cea mai scurtă între Marea Nordului și Marea Neagră. În contextul unor proiecte geopolitice mai cuprinzătoare, cum ar fi Drumul Polar al Mătăsii (navigația în Cercul Arctic) și al proiectului Belt and Road, dimensiunea geoeconomică a Dunării are potențialul de a deveni o zonă de interes intercontinental. China deține în prezent acțiuni și terminale maritime în 12 porturi importante din Europa.

Lăsată într-o zonă de vulnerabilitate, Regiunea Dunării poate prezenta o incapacitate din partea statelor riverane de a gestiona fenomene cu caracter contagios precum: migrație, contrabandă, riscuri transnaționale ecologice cu implicații pentru Delta Dunării și Marea Neagră, dar și un decalaj de dezvoltare în raport cu restul Europei.

Marea oportunitate, oferită de construcția geoeconomică a Dunării constă în conectarea estului și a Balcanilor de Vest cu miezul funcțional democratic și economic al Europei.

Interconectarea sinergică între Dunăre, Marea Neagră (geografic) și UE (instituțional), reprezintă elementul cheie pentru realizarea unui ecosistem economic sustenabil. Proiectul este angajabil atât prin convergență regională, cât și prin capacitarea resurselor Uniunii de tip: procedural, legislativ, relațional și financiar, dar și prin prisma complementarității cu alte mecanisme și proiecte de cooperare precum Inițiativa celor Trei Mări – susținută de Administrația Trump și Parteneriatul Estic.

Parteneriatul Estic

Acțiuni și terminale maritime deținute de China în porturi din Europa

Statutul actual al Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării

Statisticile curente despre Dunăre se referă predominant la capacitatea de transport/navigare, date meteorologice și informații despre mediu.

Primul pas sugerat constă în elaborarea unor analize privind capacitatea economică și instituțională reală a participanților la proiectul de cooperare, urmat de direcții și măsuri de implementare, acțiuni de lobby la nivelul Uniunii, integrarea componentelor procedurale și financiare.

Actuala Strategie a Uniunii Europene pentru regiunea Dunării include o abordare limitată la spațiul de tranzit fluvial fără a surprinde perspective geoeconomice extinse. Cu atât mai mult, mecanismele financiare sunt sărace, iar bugetele vizează predominant activități de networking, cercetare și educație, combaterea criminalității, investiții minore în infrastructura orașelor riverane. Comisia Europeană surprinde mecanismele macroregiunii prin finanțarea unor acțiuni experimentale, subliniind adesea în document obstacolele regiunii în detrimentul unui plan destinat relansării economice și a dezvoltării infrastructurii, susținut de instrumente financiare dedicate. Strategia nu întrevede locul și rolul Dunării pe termen mediu și lung, ci mai degrabă bifează, în mod idealist o serie de idei pentru a-și justifica atenția pentru această regiune.

Recomandări

Trecerea de la abordarea experimentală la cea economică aplicată

Este necesară revizuirea actualei strategii și elaborarea unui document programatic, care să includă în mod legitim nevoia dezvoltării și interconectării statelor riverane prin mecanisme financiare, care să se adreseze proiectelor de infrastructură, energie, digitalizare, transport, turism, ecologie, combaterea criminalității și buna guvernare, însă cu finalitate în plan economic.

Conștientizarea la nivelul Uniunii că Dunărea deține un potențial geoeconomic și geopolitic veritabil

Interdependență continentală: Rin-Main-Dunăre este probabil cel mai important canal fluvial al Europei prin conectarea Nord-Vestului Europei cu Sud-Estul continentului, respectiv Marea Nordului și Marea Neagră. Așadar, nu avem în vedere doar o macroregiune, așa cum este stipulat în strategie, ci un proiect de anvergură cu impact la nivel continental. Este o sursă de putere a Uniunii în relațiile comerciale internaționale.

Rol regional integrator: Cooperarea în Regiunea Dunării contribuie la stabilizarea și integrarea Balcanilor de Vest, dar și la cointeresarea statelor din Zona Extinsă a Mării Negre.

Dimensiune globală: Dunărea face parte dintr-o ecuație geopolitică și geoeconomică mult mai complexă și poate asigura Europei conectarea resurselor energetice din Asia Centrală (Caucaz) și legătura cu Oceanul Planetar.

UE are șansa de a evolua de la un statut de soft-power la unul de smart-power

Setarea unei platforme geoeconomice în regiunea Dunării, complementară Inițiativei celor Trei Mări și Parteneriatului Estic are șanse mari să conjuge participarea statelor riverane, creând premise ulterioare pentru asigurare geostrategică regională cu instrumente de securizare UE-NATO. Inversarea abordării, dinspre militar spre economic, nu s-a dovedit foarte eficientă pentru motivarea tuturor actorilor de a participa la un proiect regional comun.

Statele Unite au forța de a folosi ambivalent componenta geoeconomică și cea geostrategică. Potrivit lui Joseph Nye, în relațiile internaționale termenul de smart-power se referă la îmbinarea puterii hard (militară) cu cea soft (diplomatică, economică, culturală, etc.). China a câștigat influență globală prin utilizarea mecanismelor soft, fiind probabil forțată într-un viitor apropiat să-și securizeze investițiile și să diminueze interdependențele dezavantajoase prin instrumente hard.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro