De la vulnerabilitate la stabilitate: cum Ateliere Fără Frontiere construiește șanse pentru tineri

Ateliere Fără Frontiere e o asociație înființată în 2008, cu scopul integrării sociale, profesionale și civice a persoanelor provenite din medii defavorizate, excluse, marginalizate și greu-angajabile. În 16 ani au angajat 500 de oameni în ateliere.

Eu vorbesc din când în când cu beneficiari ai proiectelor lor de doi ani, și după fiecare discuție mă gândesc cât de important e să ai parte de puțin sprijin când ești la început de drum, fie că îți cauți un loc de muncă la 18 ani, sau ai 50 și nu ai muncit niciodată într-un cadru organizat. Am cunoscut victime ale violenței domestice care au putut să iasă din relații abuzive în care rămâneau și din cauza lipsei unui venit propriu, oameni care din diferite motive au ajuns fără domiciliu, tineri tocmai ieșiți din sistem. Primesc sprijin psihologic, ajutor în problemele administrative – acte, asigurări, locuințe sociale, formări profesionale, și sunt introduși ușor-ușor în rutina unui loc de muncă- un spațiu unde vii zilnic, la aceeași oră, ai un rol, colegi, chiar prieteni, și la sfârșit de lună primești un salariu. Au patru ateliere: reDEEE colectează și pregătește pentru reciclare echipamente electrice și electronice, și repară calculatoare pe care apoi le donează școlilor din zone sărace; remesh face genți, borsete și tot soiul de accesorii din bannere și mesh-uri publicitare- materiale fără soluție de reciclare; ferma socială bio&co, și logietic, unde angajații organizează, sortează, împachetează.

În 14 ani, remesh a reciclat peste 25 tone de bannere și mesh-uri. Munca asta e făcută de oameni cu diferite vulnerabilități și dizabilități, pentru care găsirea unui loc de muncă „clasic” ar fi o provocare. „Persoane care provin din medii vulnerabile vin aici pentru a dobândi abilități de lucru, pentru a se stabiliza emoțional. Învață o meserie, aici se fac produse unice, inedite: cu câte o poveste în spate- a celui care le lucrează”, îmi explică Claudia, șefă de echipă la atelierul remesh.

Ultima dată când i-am vizitat, am vorbit cu un tânăr care curăță mesh-urile, le pregătește pentru producție, croiește, taie fermoare și pune etichetele produselor.

Stan Marius Ionuț are 21 de ani, lucrează de 1 an și 7 luni la remesh. S-a născut în București, a copilărit în Berceni, și locuiește cu părinții. A mers la două școli speciale, unde îmi zice că „a fost și bine și rău”. Mă gândesc puțin și înțeleg, din descrierea asta poetică a lui, că a fost destul de rău. „Am învățat doar până prin clasa a șasea, apoi ne trimitea direct pe terenul de fotbal, nu ne-a mai învățat. De fapt nu prea ne-a învățat. Am avut note bunicele, dar ni le puneau mai mult că le era milă. Mâncarea era rece și nu era bună deloc. ”

Gema Cobzariu, consiliera de inserție care se ocupă de Ionuț îmi spune că tânărul a crescut într-un mediu familial cu reguli ferme, în care disciplina și așteptările în legătură cu importanța unui loc de muncă au fost constante. Nu și-a dezvoltat încrederea în relațiile cu ceilalți. Îi e foarte greu să se deschidă. Deși presiunea de a obține un loc de muncă a fost resimțită ca o obligație majoră, contextul de acasă i-a cultivat o disciplină personală și o convingere profundă cu privire la importanța muncii. Aceste trăsături dezvoltate în familie s-au transformat în resurse valoroase în procesul lui de integrare socio-profesională, și sunt un avantaj pentru procesul lui în piața muncii, pas cu pas.

După ce a împlinit 18 ani, Ionuț a început să caute de lucru, dar și-a dat seama că nu o să fie ușor. Câteva zile în locuri diferite, câte o lună maxim în două fabrici, cele mai multe fără contract de muncă, posturi cu ture de noapte unde nu s-a putut obișnui, munci pe care nu le putea învăța suficient de repede.

„Primul meu servici a fost la mătură la un magazin, dar era la negru, și nici nu m-a plătit. După m-am angajat la o fabrică, dar nu am suportat schimbul de noapte, și acolo nu prea făceam față oricum. Într-o zi mi s-a prins mână într-un aparat.” I-a plăcut într-un restaurant, unde era intens, dar nu a mers decât două zile pentru că era foarte greu și nu l-au mai chemat. El ar mai fi încercat la alte restaurante, dar tatăl lui l-a sfătuit să vină la Ateliere Fără Frontiere, unde e sigur, stabil, cu contract.

Mai avea o problemă, cu care încă se luptă- se teme de oamenii pe care nu-i cunoaște. „Mă intimidează persoana nouă. Am trecut prin oameni care se purtau urât cu mine, mă jigneau, și pe mine asta m-a făcut să mă tem, mi-a rămas în reflex. Îmi aduc aminte că am mai fost jignit și mi-a rămas întipărit în creier. Am fost făcut în toate felurile, peste tot, și la școală.”

Îmi răspunde foarte cuminte la toate întrebările, se uită în ochii mei, și încep să transpir când îmi dau seama că probabil nu se simte deloc confortabil, că-s nouă, și se gândește că în orice moment aș putea să o iau razna, să țip sau să-l jignesc. Cu toate astea zâmbește, face glume, pune întrebări. Mă gândesc câte mizerii ne facem unii altora, și cum ar arăta lumea asta fără frică și rușine.

Gema Cobzariu îl descrie: „Are nevoie de un loc în care să-i fie foarte clar ce are de făcut cap-coadă, și foarte mare nevoie de un mediu afectiv protector, altfel nu poate să lucreze. Ce am observat e că dacă se simte amenințat sau pus în dificultate, Ionuț poate avea reacții impulsive sau devine vizibil tensionat, ceea ce arată că a învățat să se apere în felul său în situațiile care îl fac să se simtă nesigur. Nu încearcă lucruri noi, din teama de a nu fi pus în situația să facă ceva ce nu știe. Dacă îi e familiar și știe ce are de făcut, e dispus să facă efortul. De pildă, nu a întârziat niciodată.”

I se pare că experiența lui Ionuț în atelier l-a ajutat în primul rând pentru că s-a putut convinge, în timp, că un colectiv de muncă nu conține neapărat o amenințare, că se poate simți în siguranță între oameni noi. Când i s-a dat șansa, a făcut o treabă foarte bună. Urmează să încerce niște cursuri de calificare, să vadă ce i s-ar potrivi. E curios să încerce și mașina de cusut, aici în atelier, dar până acum i-a fost rușine să ceară voie.

Ionuț a început parcursul de inserție socio-profesională în urmă cu un an și șapte luni, la Ateliere Fără Frontiere. A fost inițial în atelierul de dezmembrări echipamente, unde nu s-a adaptat. Ulterior, a fost transferat în atelierul remesh, unde s-a simțit din start în largul lui, și unde a îndrăgit activitatea. Aici a făcut progrese vizibile, devenind din ce în ce mai eficient și mai implicat. Această evoluție a contribuit la creșterea încrederii în sine și la o exprimare mai clară a gândurilor și preferințelor proprii.

„În tot acest timp am reușit să-i cunoaștem mai bine abilitățile, iar el a conștientizat tot mai clar resursele personale și potențialul propriu. În prezent, ne aflăm spre sfarsitul parcursului de insertie, în etapa de explorare a unor soluții de perspectivă, pregătind împreună tranziția către piața convențională a muncii. Ionuț a ajuns acolo unde ne-am propus împreună: a trecut peste dificultăți, a devenit mai sigur pe el, și-a descoperit punctele forte și este pregătit să facă pasul spre un loc de muncă potrivit pentru el. Acesta este, de fapt, scopul programului de inserție socio-profesională – să oferim beneficiarilor sprijinul de care au nevoie pentru a-și construi un drum al lor”, explică Gema Cobzariu.

Articol susținut de Ateliere Fără Frontiere, cu sprijinul Banca Transilvania, partener strategic al atelierului remesh