„Demagogia religioasă cucerește un public aflat în suferință, pe care adesea instituțiile statului l-au trădat. Un public naiv, analfabet religios”

„Pariul meu este că se poate vorbi autentic și adevărat despre trăirea religioasă a cuiva, în acest climat saturat îngrozitor de demagogie”, spune scriitoarea Tatiana Niculescu, într-un interviu pentru publicul HotNews, în care vorbeşte și despre cea mai recentă carte a sa, „Sfântul nr. 6”, care-l are drept personaj principal pe primul cardinal român, Iuliu Hossu.

• Tatiana Niculescu este scriitoarea care a impus în literatura română contemporană genul biografiei, după ce a semnat volume precum „Singur: Viața lui Mihail Sebastian”, „Seducătorul domn Nae: Viaţa lui Nae Ionescu”, „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”, „Ei mă consideră făcător de minuni: Viaţa lui Arsenie Boca”, „Mistica rugăciunii și a revolverului: Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu”, „Mihai I, ultimul rege al românilor” sau „Regina Maria: Ultima dorinţă”.

În interviul pentru publicul HotNews, Tatiana Niculescu spune că „terminologia religioasă a devenit un fel de discurs electoral de-a dreptul deșănțat, încât aproape că acești termeni sunt goliți de semnificația lor profundă, de semnificația lor religioasă și sacră”.

Cel mai recent volum al său, „Sfântul nr. 6”, publicat la editura Humanitas, vorbește despre viaţa primului cardinal român, martirul Iuliu Hossu, unul dintre cei mai importanţi lideri religioşi al Bisericii Greco-Catolice din România și un susținător ferm al unirii Transilvaniei cu România în 1918. Iuliu Hossu a fost numit cardinal de Papa Paul al VI-lea în 1969, fiind primul cardinal român, însă nu a putut să participe la Consistoriu din cauza regimului comunist. A fost arestat și încarcerat de comunişti pentru opoziția sa față de desființarea Bisericii Greco-Catolice și a murit în 1970, în izolare.

„În acest climat de demagogie religioasă în scopuri politice, de folosire a terminologiei religioase pentru cele mai lipsite de scrupule scopuri, pentru câștigarea puterii, pentru intimidarea cetățenilor sau pentru seducerea lor, experienţa de viaţă a cardinalului Iuliu Hossu poate fi un balon de oxigen”, crede scriitoarea Tatiana Niculescu.

Parlamentul României a declarat anul 2025 drept „Anul Cardinal Iuliu Hossu” la nivel național, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea sa. Citiţi mai multe despre viaţa şi faptele cardinalului Iuliu Hossu pe site-ul dedicat personalităţii sale. 

„Pe un om cultivat și religios îl jenează folosirea deșănțată a terminologiei religioase pentru câștigarea puterii”

HotNews.ro: Aţi lansat recent volumul „Sfântul nr. 6”, care are în centru un personaj pe al cărui nume nu-l scrieţi, deşi îl cunoaştem. De ce această alegere?
Tatiana Niculescu: E o ficțiune istorică și se numește „Sfântul nr. 6” pentru că ăsta e, de fapt, numele personajului. E numele lui, pentru că el trece printr-o experiență de închisoare în care își pierde nu numai bunurile, nu numai funcția înaltă pe care o deținuse, nu numai onorabilitatea statutului lui de episcop, de senator de drept, ci își pierde și identitatea, își pierde numele. Așa cum știți, în închisoare nu mai ai un nume, ci ești o cifră. Iar cifra 6 era cifra patului pe care îl ocupa: al 6-lea pat din închisoarea de la Sighet. Numele personalității care a inspirat acest personaj nu apare nicăieri în carte.

– Într-o perioadă în care demagogia religioasă e folosită și ca instrument politic, cum credeți că va fi citită această carte?
– Asta mă întreb și eu, pentru că există şi un substrat polemic al cărții, în acest climat de demagogie religioasă în scopuri politice, de folosire a terminologiei religioase – începând cu Dumnezeu, dar nu numai – pentru cele mai lipsite de scrupule scopuri, pentru câștigarea puterii, pentru intimidarea cetățenilor sau pentru seducerea lor. Și asta se întâmplă nu numai la noi. Vedem foarte bine, se întâmplă și în Statele Unite, și în alte locuri în care terminologia religioasă a devenit un fel de discurs electoral de-a dreptul deșănțat, încât termenii sunt goliți de semnificația lor profundă, de semnificația lor religioasă și sacră. Eu m-am întrebat unde se mai situează un om decent, cu autentice convingeri religioase, în acest climat saturat de termeni religioși fără nicio acoperire, care nu mai spun nimic.

Mai mult, pe un om realmente cultivat și religios îl jenează folosirea insistentă a terminologiei religioase pentru câștigarea puterii. Și atunci mi-am spus că experiența de viață personajului Nr. 6 poate fi un balon de oxigen în această atmosferă irespirabilă religios, în care aproape că-ţi vine să crezi că ar trebui inventaţi termeni noi şi pentru Dumnezeu, şi pentru orice altă realitate religioasă, în aşa fel încât să fie ocrotiţi de demagogia crâncenă, de sectă. Cel care a inspirat personajul e un om cu autentică trăire religioasă, care și-a dedicat viața acestei trăiri și care nu numai că nu a optat vreodată pentru putere, ci a preferat cea mai mare modestie.

„Fără calm și tărie morală nu știu dacă putem ieși la liman”

– Doar că mai degrabă această demagogie magnetizează publicul…
– Sigur, cucerește un public aflat în suferință, pe care adesea instituțiile statului l-au trădat. Cucerește un public naiv, un public analfabet religios. Așa cum nu e cultivat un om care nu citeşte cărţi, nici lipsa educației religioase nu ne permite să mai discernem ce e autentic de ce e pură demagogie în scop politic.

Am citit o scrisoare anonimă a unui preot care spunea într-un mod dramatic, tragic aproape, că fascinația acestui segment – trebuie spus că e un segment mic, minoritar – reprezintă eșecul instrucției religioase a populației României din 1990 până în zilele noastre. Pentru că în 1990, vidul de putere lăsat în urmă de Partidul Comunist a fost umplut de Biserică, în speță de Biserica Ortodoxă. Și atunci, după atâția ani de instrucție în școli, în biserici, la televizor, pretutindeni, te-ai fi așteptat nu la un analfabetism religios, ci la o luminare a populației care să fie capabilă să discearnă între ce înseamnă ritualism ieftin, ce înseamnă un discurs care îl ia pe Dumnezeu în deșert și ce înseamnă o autentică trăire religioasă.

– Acesta este substratul polemic al cărţii?
– Este pariul cărţii: dacă, într-adevăr, se mai poate vorbi autentic și adevărat despre trăirea religioasă a cuiva, în acest climat saturat îngrozitor de demagogie.

– Faceţi apel la echilibru şi la autenticitate, dar nu aţi preferat un ton tezist în carte…
– În niciun caz. Atunci cartea ar fi fost un manifest care n-ar fi fost departe de demagogia pe care tocmai am condamnat-o. Fiind o ficțiune istorică, personajul ei nu face un triumf din experiența lui, ci își descoperă viața treptat, cu toate ale ei, cu tot ce i se întâmplă, cu lucrurile în care are putere să schimbe ceva și, mai ales, cu cele în care nu are nicio putere să schimbe nimic, cu excepția trăirii lui interioare, a tăriei lui de caracter, a integrității lui morale. Iar asta e singura, de fapt, care ne salvează și pe noi din vâltorile prin care trecem. Fără calm și tărie morală nu știu dacă putem ieși la liman.

Un pariu cu „vulgarizarea stoicismului”

– A existat o perioadă după anii ’90, în care literatura, memorialistica, istoriografia privind trecutul recent a României era pasională, sentimentală. Şi poate că e normal să fii de partea victimei…
– Da, poate într-un eseu, într-un manifest sau într-o carte în care pornești de la o idee anume şi atunci organizezi toate situațiile din carte, tot firul epic, în așa fel încât să slujească acelei idei. Dar într-un roman sau într-o povestire intervin alte considerente, mult mai importante decât acela de a sluji o teză. În general, eu mă străduiesc din răsputeri să nu îmi arăt propriile păreri când scriu despre viața altcuiva, fie că e un personaj cvasiimaginar, fie că e un personaj real.

– „Sfântul nr. 6” este şi un model de rezistenţă. Cu ce ați vrea să rămână cititorii după această lectură?
– Aș spera să rămână cu dorința de a mai deschide cartea din când în când, poate și cu o anume pace sufletească pe care acest personaj nici el n-o găsește de la început. O caută pe ceea ce el numește „calea necunoscută”. Cu toții, de fapt, ne aflăm pe calea necunoscută a destinului nostru. Şi colectiv, și individual. Și trebuie să facem față cu inteligență, cumpătare, și curiozitate. Există un capitol și despre uimire în carte, pentru că uimirea e un ingredient care te ajută să mergi drept pe calea necunoscută a vieții fiecăruia.

– Vă întreb și în contextul în care memoriile lui Marcus Aurelius, un alt model de rezilienţă, se află printre cele mai vândute cărţi.
– Editura Humanitas a tipărit cu mulți ani în urmă, înainte de pandemie, prima ediție a memoriilor intitulate „Gânduri către sine însuși”, ale lui Marcus Aurelius, un împărat roman din secolul al II-lea, unul dintre stâlpii stoicismului și, până în zilele noastre, un reper al acestei filosofii. Până la pandemie, lumea cumpăra Marcus Aurelius, dar nu într-un mod care să atragă atenția în special. Dar, după pandemie, vânzările acestei cărți au uluit pe toată lumea. A fost timp de câteva luni în topul vânzărilor Humanitas pe primul loc, înaintea oricăror altor cărți scrise de contemporani, cu subiecte fierbinți, din zilele noastre. Acum a mai scăzut, dar tot e o carte foarte bine vândută. Zeci de mii de exemplare într-o țară care, în Uniunea Europeană, e codaşă în materie de citit.

Moda asta a popularizării filosofiei stoice a început acum vreo 10 ani în Statele Unite și mai ales în mediul acum foarte activ politic al specialiștilor din Silicon Valley. Deci al celor mai înaintaţi inşi în materie de tehnologie digitală. Şi acolo, în perioada pandemiei și după pandemie, vânzările în editurile americane au crescut vertiginos pentru această carte. Ea se pare că intră în bibliografia tânărului corporatist.

Simplificând foarte tare, chiar vulgarizând, filosofia stoică te învață, de fapt, ce să faci cu emoțiile tale, cum să ți le domolești, cum să îți găsești liniștea în realitate, în așa fel încât nu realitatea neapărat să fie cea care îți determină acțiunile, ci felul în care tu o interpretezi pentru tine. Dacă în realitatea cea mai minunată tu vezi ceva groaznic, atunci vei reacționa ca atare. Şi invers: dacă într-o realitate groaznică ești capabil să vezi partea bună, asta te ajută să-ți strunești emoțiile de moment. Este un mod de a trăi în lumina rațiunii.

Or, vedem acum că se mai întâmplă ceva cu această filozofie. Cred că se ajunge, de la popularizarea stoicismului, la cinismul cel mai crâncen și cel mai dominator. Pentru că, învățându-te să-ți domini emoțiile, acești guru contemporani te învață până la urmă să fii apt să suporți orice și să faci față astfel mult mai bine mediului corporatist, adesea foarte concurențial. Acolo se muncește realmente foarte mult și nu e ușor să îți domolești emoțiile într-un asemenea mediu. Deci e şi o formă de dominaţie.

Or, personajul inspirat din memoriile cardinalului Iuliu Hossu își strunește mintea și emoțiile retrăind, revăzând în memorie tot trecutul lui, toate lucrurile bune care i s-au întâmplat, toată experiența lui de până la încarcerare și domiciliu forțat. Și, cu acest control al memoriei și al afectivității, reușește să supraviețuiască în experiențele cele mai groaznice, mai penibile, mai umilitoare. Își păstrează cumpătul. Deci e o lecție, după părerea mea, mult mai interesantă și mai profundă și mai aproape de noi decât o vulgarizare a stoicismului. Pentru mine, cartea asta e un pariu în multe feluri. E un pariu stilistic, un pariu în raport cu demagogia religioasă deșanțată căreia-i suntem supuși de dimineață până seara în această perioadă şi un pariu cu vulgarizarea stoicismului. Speranţa mea ar fi că, totuși, un om care a existat în istoria României și care este un model de integritate, de păstrare a cumpătului în situațiile cele mai cumplite, un model de calm, de decență, de politețe, de bună-cuviință, de cultivare ar putea deveni modelul nostru. Iuliu Hossu merită însă cunoscut şi dincolo de această carte. Dacă un cititor care nu știe nimic despre el, dar deschide această carte și o duce până la capăt, îi place, îl interesează, iar la sfârşit vede că e inspirată din memoriile lui, e invitat să caute mai multe despre acest om. Poate că această carte îl va stârni să citească mai mult despre un om care e al nostru, e din lumea noastră, e din istoria noastră. El s-a născut la sfârșitul secolului al 19-lea şi a murit în 1970, deci a parcurs o întreagă paletă de epoci, experiențe și răsturnări de situații în care au murit și s-au născut lumi politice, religioase de toate felurile.

Cum se scrie literatură istorică

– Cum v-aţi documentat?
– Au fost mai multe cărți pe care le-am citit despre despre Iuliu Hossu, dar memoriile sale m-au impresionat cel mai tare – deşi sunt scrise în domiciliu forțat și cu mare, cu enormă discreție. Uneori trebuie să citești printre rânduri ca să înțelegi mai bine prin ce va fi trecut el.

De pildă, o carte uneori hazlie, alteori tragicomică și care acuma se dovedește iarăși de actualitate, este „Prin ţara celor şase sute de milioane”, de Petru Groza. Am citit-o pentru că, în memoriile lui Hossu, apărea o singură propoziție în care se punea că Petru Groza, când „Sfântul nr. 6” era în domiciliu forțat, îi trimite cartea lui de călătorie în China. Am fost curioasă să citesc această carte și a trebuit să o caut prin anticariate. Până la urmă am găsit o ediţie din anii ’50, pe care am citit-o pentru că e un monument de admirație față de China lui Mao. Şi am folosit-o într-un capitol din carte.

– Aţi scris şi biografii, şi cărţi de ficţiune. Care se scriu mai uşor?
– Pentru mine nu se scrie niciuna ușor. Dar, dacă te pasionează viața cuiva, fie că e într-o biografie, fie că e într-o ficțiune istorică, și crezi că te învaţă ceva în primul rând pe tine, ca scriitor, atunci e mai uşor să faci faţă greutăţii documentării, care e foarte cronofagă în general. Dar, pentru mine, partea cea mai delicată și mai dificilă este ca, după documentare, să intru în viața personajului, în aşa fel încât să văd lumea prin ochii lui sau ai ei. De exemplu, dacă e vorba despre o femeie, nu cu standardele epocii mele. Aici vine partea cea mai delicată și mai dificilă. Iar într-o ficțiune istorică, cum e „Sfântul nr. 6”, sper că n-am trădat personalitatea reală, în autenticitatea ei, a acestui om. Fie că e vorba de o biografie, fie că e vorba de o ficțiune istorică, vreau să nu trădez, prin ficțiune sau prin felul în care înțeleg eu, în epoca mea, omul respectiv. Să încerc să îi redau viaţa cât mai apropiat de ceea ce a fost.

Cum se demistifică o măsluire istorică

– Există o componentă puternică de demistificare în multe dintre volumele dumneavoastră. Vă doriți expres asta sau e pur și simplu o consecință a selecției faptelor?
– Eu am trăit și am învățat în epoca Ceaușescu, atunci am învățat și știm că felul în care se scria istorie era o mare mistificare de natură propagandistică. Deci, în momentul în care te întorci și citești sursele, citești corespondență, citești jurnale și memorii ale oamenilor din perioada respectivă, citești documente de arhivă, stabilești și un context european și încerci să înțelegi cu mintea ta ce se întâmplă, atunci demistifici o măsluire. Toată măsluirea istorică de până în 1990, care mai revine din când în când în viețile noastre, în diverse feluri, unele de-a dreptul comice.

Dar scopul meu nu e să demistific. Scopul meu e să înţeleg. Pentru că, atunci când învățam istoria la școală, n-am înțeles. Nu înțelegeam istoria. Mi se părea ceva atât de arid, de neînțeles. Eu nu sunt istoric și înțeleg istoria prin vieți de oameni. Deci, ceea ce mă preocupă pe mine nu este istoria mare ca fenomen, istoria evenimentelor, cronologia, istoria deciziilor politice și a documentelor oficiale. Pe mine mă interesează istoria trăită. Și asta n-o pot recupera decât prin biografii, prin vieți de oameni. Sigur, biografia e o specie hibridă prin definiție: are o parte de documentare și o parte de ficțiune. Pentru că nu poți să reconstitui o viață fără să recurgi la imaginație. La un secol distanță de cel sau cea care a trăit-o, n-ai cum.

Despre sursele religioase ale gândirii lui Corneliu Zelea Codreanu

– A apărut deja de câțiva ani biografia semnată de dumneavoastră despre Corneliu Zelea Codreanu, în care vedem o figură omenească şi ne putem da seama de felul în care acest personaj istoric şi-a trăit viaţa. Credeți că atunci când cunoști astfel un personaj istoric mai există riscul fanatismului pe care îl vedem astăzi la unii dintre cei care se revendică de la doctrina sa?
– Cei care fac asta sunt niște epigoni caraghioși care n-au înțeles istoria mai mult decât o înțelege Musk din America. Ce a adus nou cartea mea despre Corneliu Zelea Codreanu – prima biografie, în contextul în care se scriseseră tone de cărți despre fenomenul legionar, despre raporturile cu Carol al 2-lea etc – este unghiul din care am scris-o, al surselor religioase al gândirii sale. Dacă mergem la sursele religioase ale gândirii lui, înţelegem mai bine şi epoca, şi mintea lui, şi Mişcarea Legionară. Istoricii, mai ales cei tineri, care nu au instrucție religioasă și nu îi interesează această dimensiune sau îi interesează superficial, m-ar contrazice. Dar eu acolo demonstrez cu texte niște lucruri legate de lecturile lui Codreanu, de sincretismul magico-religios al mișcării lui.

Mișcarea respectivă nu era de un ortodoxism pur, inspirat din viața Bisericii. Ea apare într-un context anume şi e caracterizată de un sincretism magico-religios în primul rând anti-bolșevic. Acum însă vedem o peltea politico-religioasă, asezonată cu new-age-ism de Facebook. Ni se pare că e o revigorare a unui ideal, dar idealul acela, care a fost o utopie sinistră, a eșuat lamentabil și a adus România într-o fundătură din care a ieșit puțin la lumină și pe urmă s-a afundat din nou sub talpă sovietică în 1947.

„Zdrobeşti o certitudine cu care un cititor a trăit toată viaţa”

– Sunteți autoarea mai multor biografii, iar majoritatea personajelor pe care le tratați au o ușoară controversă. Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Carol al II-lea, Regele Mihai…
– Vă spuneam mai devreme: avem impresia că ştim totul despre unele personaje pentru că am învățat la școală, pentru că am mai văzut niște clipuri pe internet, pentru că așa ni s-a spus ulterior în valuri de mistificare a istoriei. Or, cu cât un om pare mai cunoscut, cu atât e mai necunoscut. Ca într-un muzeu vetust, neinteractiv, în care ai vitrine și exponate cu etichete. Pentru mine, e important să revăd acești oameni, unii dintre ei remarcabili, alții mai puțin, dar cu destine spectaculoase, despre care eu însămi am crezut că ştiu cine sunt. Mă interesează să-i redescopăr şi o fac în felul meu, cu mijloacele mele, fără să pretind că sunt deținătoare a adevărurilor absolute. Fiecare carte este o încercare de a înțelege. Așa este şi „Sfântul nr. 6”.

– Felul în care îi redescoperiți pe aceşti oameni afectează niște orgolii. Ați avut și cititori temperamentali?
– Sigur că da. Şi sunt de înţeles. Pentru că, în momentul în care părăseşti spaţiul unui clişeu, te aventurezi într-un teritoriu în care poţi să descoperi lucruri tulburătoare. Or, dacă acest clișeu a fost identificat cu certitudinea, atunci tulburarea e cu atât mai mare. Zdrobești o certitudine cu care un cititor a trăit toată viața.

Cea mai interesantă reacţie a unui cititor, dincolo de comicul ei, a fost când un domn mi-a trimis pe Facebook acest mesaj: „Iar aţi scris o carte groaznică. N-am citit-o şi nici n-am s-o citesc”. El nu doar exprima acolo indignarea şi revolta, dar era şi de un umor involuntar trist.