Despre dependenta de altii in luarea deciziilor

Cu multi ani in urma am vandut firma mea unei corporatii multinationale si apoi m-am angajat la ei. A fost o perioada extrem de interesanta pentru mine si un prilej de nenumarate refectii despre felul cum functioneaza oamenii si organizatiile. Intre ele am avut si doua despre dependenta, scrie Adrian Stanciu, pe blogul lui.

In firma in care intrasem, ori de cate ori aveam o decizie de luat, dupa ce grupul responsabilizat cu decizia analiza situatia si cadea de acord, cineva zicea: „Hai sa i-o aratam si lui … (un sef oarecare), sa vedem ce zice”. Pe mine asta ma mira din cale afara. „Dar de ce sa i-o aratam, ce sa zica?” „E, asa, sa luam si de la el o parere”. Bine, imi ziceam, e rezonabil, hai sa o luam. Problema e ca noi muncisem o saptamana ca sa ajungem la concluzia aia, i-o dadeam pe la nas unuia care nu investise nici 30′ in analiza, omul, daca tot i se cerea parerea, se simtea obligat sa o dea, iar odata data tinea la ea! Mai mult decat atat, coechipierii mei se dadeau peste cap sa-i faca pe plac, desi in mod evident nu avea nici o responsabilitate si nici nu se documentase pertinent inainte de a vorbi, isi dadea si el cu parerea.

Un alt caz interesant mi s-a intamplat cu un angajat din Ungaria, care a ajuns sa-mi raporteze mie, in urma unei reorganizari a companiei. Omul era foarte nefericit in firma pentru ca nu avea nici o putere si spera ca venirea mea sa schimbe situatia. Asta m-a mirat putin, pentru ca eu nu aveam perceptia asta, chiar dimpotriva. L-am intrebat de unde i se trage. Mi-a raspuns ca el e de trei ani in firma si nimeni nu i-a spus care sunt limitele lui de autoritate. Am ramas paf. O vreme nu am inteles ce spune. Cand, in fine, mi-a cazut fisa, m-am prins ca el traia intr-o lume in care puterea se da. Daca nu ti s-a dat inseamna ca nu ai. Eu traiam intr-o lume in care puterea se ia. Daca nu ti-a luat-o nimeni, inseamna ca o ai. Lipsa limitelor insemna pentru el limite zero, iar pentru mine infinit. Diferenta de abordare era ireductibila, cu toate eforturile mele in 6 luni a trebuit sa ne despartim. Sunt si azi prieten cu el pe LinkedIn si are o cariera linistita intr-o alta mare firma in care felul asta de a vedea lumea nu deranjeaza pe nimeni.

Dintre toate felurile de dependenta pe care le stiu, cea mai pacatoasa, in organizatii, e dependenta de autoritate. Ea e naturala, la noi toti, e un reflex al relatiei cu parintii, dar in doze mari produce efecte devastatoare. In primul rand produce delegare de jos in sus. Oamenii dependenti hranesc egoul si sentimentul de importanta al oamenilor de care depind. Apare o relatie simbiotica in care superiorul ierarhic preia treptat din ce in ce mai multe din responsabilitatile subordonatului. Asta duce nu doar la eliberarea ultimului de stresul deciziei dar si de povara de a gandi si de a cauta solutii. Seful are mereu raspunsul si e foarte pregatit si fericit sa-l dea. Mai mult decat atat, daca nu i-l ceri, se supara, se simte exclus si neimportant. Cand m-am angajat la corporatie am organizat un mare eveniment de vanzari fara sa-i cer parerea sefului meu. Nici prin cap nu mi-a trecut. Era in spatiul meu oficial de autoritate, in bugetul meu discretionar. Omul s-a suparat, iar cand nu am inteles de ce si l-am intrebat, a ridicat din umeri: „nu stiu, asa, de curtoazie, ar fi fost normal sa ma informezi”. Asa e, ar fi fost, recunosc, dar ce ne faceam daca avea o parere 🙂

Problema cu dependenta in organizatii e si de sus in jos. Sefii care se incarca cu responsabilitatile subordonatilor se simt poate bine pentru ca sunt in control, nimic nu le scapa si nimic nu se face fara ei. In schimb sunt ultra- ocupati, de regula cu treburi care nu sunt ale lor, iar de ale lor nu se ocupa nimeni. Eu ma ocup cu consultanta strategica. E aproape o rutina faptul ca unul dintre principalele obstacole pe care le intampin in organizatii e ca managementul superior nu are timp sa isi rupa pentru un off-site de strategie de 2 zile, pentru ca sunt prea ocupati. Cand intreb cu ce sunt ocupati, din moment ce, daca-i intrebi, primul rol pe care-l declara e acela de a superviza strategia, aia pe care nu au timp sa o creioneze, se opresc mirati in loc. E o intrebare care nu le place, pentru ca expune miezul problemei: fac treaba altora si nu au timp de a lor.

In cariera mea de manager am trecut si eu pe aici. Salvarea mea a fost ca eu sunt lenes si nu prea-mi place sa fac nici munca mea, daramite pe a altora. Asa ca mi-am cumparat un pix Montblanc de argint pe care-l tineam pe masa. Cand venea cineva la mine cu eterna deschidere „sefu’, am o problema, ridicam pixul si intrebam: „unde semnez?”. „Ce sa semnezi?” venea raspunsul. „Pai, uite, eu am un singur lucru pe care tu nu-l ai: pixul asta. Cu el am autoritatea sa semnez lucruri pe care tu nu le poti semna. Daca ai venit la mine, inseamna ca ai venit dupa ea. Daca vrei autoritatea mea, trebuie sa-mi dai un document pe care sa semnez, autoritatea se certifica prin semnatura”. „A, pai nu am, voiam doar sa ne sfatuim”. „OK, perfect, dar, uite, pun pixul jos. Acum nu mai sunt seful tau. Acum sunt Adi, un coleg cu care te sfatuiesti. E posibil sa spun prostii monumentale, sa nu vii vreodata sa-mi spui ca eu ti-am zis sa faci asa. Ne sfatuim, te ajut, dar decizia e a ta si numai a ta.”

Nu vreau sa zic ca am facut bine, si in nici un caz nu va recomand sa faceti asa. Oamenii au nevoie si de indrumare, si de facilitarea interactiunilor cu alte functiuni si de coaching, si de arbitrarea conflictelor si de organizarea cadrului in care actioneaza si nu stiu mereu care e solutia, e absurd sa le ceri mereu sa aiba una. Dar ceva am obtinut cu metoda asta radicala: nu am mai luat niciodata deciziile altcuiva.

Comenteaza pe blogul lui Adrian Stanciu.