Despre manageri, lideri și rolul universităților în formarea elitelor

Conducătorii popoarelor, ai religiilor, ai mișcărilor sociale sau ai corporațiilor, comandanții armatelor au fost de-a lungul istoriei și sunt și în prezent persoane excepționale de care depind supraviețuirea, succesul sau eșecul popoarelor, al corporațiilor, al organizațiilor sau al armatelor pe care le conduc. Conducătorii excepționali au făcut principala diferență în istorie, în bine sau în rău, pentru cei pe care i-au condus. Ceilalți doar au contribuit.

Notă: Discursul de mai jos a fost rostit pe 26.04.2024 la Chișinău, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Stat din Moldova.

Unde ar fi fost azi poporul evreu fără Moise, marele conducător care i-a scos din captivitate pentru a-i conduce spre una dintre cele mai fascinante călătorii prin istorie a unui popor? Ce am fi avut azi în locul marilor religii fără Isus, Mahomed sau Budha? Ce ar fi fost mișcările sociale pacifiste fără Mahatma Ghandi, Martin Luther King sau Nelson Mandela? Cum ar fi arătat Roma în Antichitate fără Cezar sau Octavianus Augustus și cum ar fi curs istoria omenirii fără Alexandru cel Mare, Gingis Han, Napoleon, Hitler sau Stalin? Ar fi fost la fel de cunoscute companiile Ford, Apple sau Microsoft fără Henry Ford, Steve Jobs sau Bill Gates?

Cum ar fi arătat ultimele 750 de zile ale regiunii noastre dacă nu exista Putin? Dar dacă nu exista Zelenski?

Vom vorbi despre oamenii excepționali care ne conduc și care iau decizii în numele nostru, pentru că vremurile de criză din ultimele decade par să releve, odată în plus, importanța liderilor, a decidenților și criza globală a elitelor politico-administrative.

Și pentru că liderii sunt, în mare parte, produsul profesorilor lor, al școlilor pe care le-au urmat și al culturilor în care se formează, vom vorbi despre universități, creuzetele elitelor politice, economice și sociale.

1.1 Manageri sau lideri?

Cei care conduc sunt frecvent numiți manageri sau lideri. Adesea termenii sunt utilizați interșanjabil, cu sensul de conducător. Cu toate acestea există distincții clare între manageri și lideri.

Simplificând mult teoria, termenul de manager se folosește preponderent cu referire la activitatea de administrare a resurselor unei organizații pentru a-i atinge obiectivele, altfel spus, de conducere executivă a unei organizații, iar cel de lider în raport cu influențarea, convingerea și conducerea indivizilor și a mulțimilor să întreprindă anumite acțiuni. O altă distincție, frecvent menționată de teoriile organizațiilor, este centrarea preponderent pe sarcini a managerului, respectiv centrare preponderent pe oameni a liderului. Peter Druker, supranumit și „părintele managementului”, spunea că „managerii fac lucrurile corect, iar liderii fac lucrurile corecte”. Pare să fie aici o asociere a managerilor cu competența și eficiența, iar a liderilor cu popularitatea (sau chiar cu populismul) și încrederea pe care o inspiră susținătorilor lor.

Dacă ne uităm la tipul de autoritate asociată fiecăruia, conform tipologiei lui Bochenski[1], ar rezulta că managerul este cel cu autoritate formală, deontică, rezultată din numirea în funcție, în timp ce liderul are o autoritate epistemică, informală, dobândită prin încrederea pe care o transmite și o inspiră prin ceea ce spune sau ce face.

De aici și situația ideală în care conducătorul de iure, cel numit sau ales oficial într-o funcție prin care dobândește autoritatea deontică, este și competent în ceea ce spune și ce face și inspiră încredere, este urmat de ceilalți câștigând astfel și autoritatea epistemică, de facto.

Astfel, conducătorul ideal este cel care deține autoritatea funcției și pe cea a expertului, a celui competent, care știe ce face, fiind respectat și urmat de ceilalți atât pentru puterea administrativă deținută, cât și pentru competență, fiind astfel manager și lider în același timp.

Sunt ușor de intuit astfel contradicțiile majore între această situație a conducătorului-competent, a managerului-lider și cele ale conducătorului incompetent sau ale liderului informal, cu competență, dar fără funcție. Unul are resursele, dar nu știe ce să facă cu ele, celălalt ar ști ce să facă cu resursele, dar nu are acces la ele, nefiind un lider formal. Unul va fi urmat doar pentru că distribuie resurse, din interes, de frică, în mod formal, mimetic, fără convingere, celălalt va fi crezut și urmat cu idealism, cu convingerea demersului corect, dar utopic, cât o permit acțiunile derulate fără resurse și, implicit, fără șanse reale de succes.

Managerul incompetent va dezvolta foarte probabil un stil de conducere autoritar, bazat pe frică și pe sancțiuni negative, în care să-și impună autoritatea generată de funcție și de prerogativele formale. În termenii teoriilor leadershipului, va practica un stil de conducere tranzacțional,motivând subalternii extrinsec, pe bază de interese materiale: măriri de salarii, prime, promovări, privilegii. Problema cea mare, semnalată foarte clar de Machiavelli în Principele, este că resursele cu care vrei să cumperi bunăvoința celorlalți se epuizează. De aceea pe termen mediu și lung, managerii incompetenți vor avea tendința să recurgă la sancțiuni și la frica de pedeapsă pentru a-și impune autoritatea și a-și păstra funcția.

Liderul fără funcție managerială va încerca să convingă prin enunțarea unor soluții la problemele adepților săi, pentru a-și păstra susținerea celorlalți și pentru a obține acces la funcția de manager și la resursele ce decurg de acolo. Situația fericită este cea în care accede și la puterea formală și devine astfel un lider transformațional, inspirând prin soluțiile și prin exemplul său. Dacă nu obține o poziție administrativă, în timp, liderul informal va deveni din popular populist, începând să vândă iluzii pentru a-și menține autoritatea.

Din cele enunțate mai devreme, rezultă că singurul demers cu șanse de succes pentru o entitate condusă este cel în care conducătorul ei deține poziția formală de conducere, dar și competențele necesare pentru a inspira încredere în proiectul său. A fost cazul celor mai mulți conducători menționați anterior, al liderilor competenți, transformaționali, care au inovat, au găsit soluții creative și și-au condus țările, armatele, organizațiile sau echipele spre succes.

1.2 Autoritate de grup de solidaritate sau de sancționare?

Tot J. M. Bochenski, filosoful logician pe care l-am amintit anterior, vorbește despre două tipuri de autoritate a unui conducător asupra unui grup: de solidaritate și de sancționare. (Bochenski 1992: 88)

El explică faptul că, atunci când conducătorul a explicat bine scopul grupului și sarcinile individuale și fiecare știe că de îndeplinirea sarcinilor depinde atingerea scopului comun care este dezirabil, membrii grupului vor acționa pentru atingerea lui.

Așa se poate întâmpla și cu un grup de persoane luate prizoniere de un terorist, grup care îi respectă instrucțiunile acestuia pentru a se salva toți membrii grupului, dar și cu echipajul unei nave aflate în furtună, care respectă instrucțiunile căpitanului pentru a ajunge cu toții în siguranță la țărm. Ambele persoane la comandă, teroristul și comandantul de navă, au autoritate deplină asupra grupului. Diferența dintre cele două cazuri este dată de faptul că teroristul nu are un scop comun cu prizonierii săi, care îl ascultă din teama de sancționare, în timp ce comandantul de navă are un scop comun cu echipajul, iar autoritatea sa este bazată pe solidaritate.

Cu alte cuvinte, liderii care doresc binele public au scopuri comune cu cei pe care îi conduc. Astfel vor fi urmați din solidaritate. Cei care au scopuri personale, egoiste, diferite de ale grupului, de ale organizației, de ale țării vor fi ascultați de frică, precum teroriștii, și nu din solidaritate.

Să ne imaginăm un primar care dorește să realizeze niște obiective profund necesare localității, pe care le face cunoscute concetățenilor. Aceștia vor executa directivele sale pentru a atinge acele obiective pentru că și ei doresc același lucru, au același scop cu liderul lor. Desigur, totul cu condiția ca obiectivele și scopul comun să le fie explicate cetățenilor, altfel ei nu vor susține obiective pe care nu le cunosc și nu le înțeleg. Această condiție secundară este dovada logică a nevoii de transparență, de comunicare în organizații, condiție fără de care autoritatea managerului în fața grupului nu va fi deplină, iar îndeplinirea directivelor nu va fi sigură.

Dacă însă primarul schimbă bordurile în localitate, deși bordurile sunt aproape noi, și face asta chiar cu firma fiului său sau cumpără palmieri din bugetul comunei, deși oamenilor le lipsește canalizarea sau apa curentă, cu siguranță că proiectele nu vor fi dorite de comunitate, dar este posibil să nu fie public contestate și să fie acceptate tacit de oameni. Dar acea acceptare nu va fi din convingere, ci din teamă față de primar.

Bochenski vorbește și despre acceptarea oarbă a unei autorități în virtutea charismei liderului sau a unei ideologii care presupune scopuri vagi; el consideră acea acceptare ca fiind irațională și, ca o consecință a iraționalității ei, o consideră imorală: „Acceptarea unei autorități deontice fără nici un fel de întemeiere trebuie respinsă din motive morale” (Bochenski 1992: 90). Ideologiile extremiste sau proiectele populiste propun scopuri vagi, iraționale, așa că autoritățile care le promovează ar trebui respinse. Au avut germanii cu adevărat un scop comun cu Hitler în exterminarea evreilor sau și-au dorit rușii de rând la fel ca Putin să bombardeze, să omoare civili și să cucerească Ucraina? Și totuși, iluziile transmise de Hitler sau de Putin au fost și sunt susținute de mase mari de cetățeni printr-o pseudosolidaritate irațională.

Și ideile de extremă stângă ale comuniștilor au început prin a fi bazate pe o autoritate deontică de solidaritate ideologică (cel puțin la nivel declarativ) față de săraci, după care obiectivele șefilor comuniști și cele ale masei (executanților) au devenit diferite, iar autoritatea a devenit una orwelliană, de sancționare.

Cel mai bun exemplu în acest sens este exercitarea autorității de către regimul comunist în Berlinul de Est, care a evoluat exact de la o autoritate de solidaritate în primii ani (trecere liberă din Est în Vest, granițe simbolice etc) spre o autoritate de sancționare (închiderea graniței în 1958 și construirea zidului în 1961). A fost imaginea clară (deși la scară redusă) a ce s-a întâmplat cu autoritatea liderilor comuniști peste tot în lume: a început prin iluzia ideologiei și a sfârșit prin frica de tiranie.

2. Despre rolul elitelor într-o societate

Aceia care au calități excepționale și care domină prin influența lor diverse grupuri sociale la vârful cărora se plasează sunt cei care reprezintă elitele acelor grupuri. Putem vorbi de elite culturale, științifice, economice, politice, administrative.

Oricât de tentante ar fi ideile egalitariste care vând iluzia plăcută a nondiferențelor între indivizi, impactul major al geniilor, al marilor creatori, în progresul științei și al tehnologiei, în cunoaștere și în dezvoltarea socioeconomică de-a lungul istoriei este evident.

Studii consistente au demonstrat că între ADN-ul uman și cel al cimpanzeului este o asemănare de 98,4%. Diferența de 1,6%, însă, este cea care a făcut oamenii să progreseze și să domine pământul, în timp ce cimpanzeii au rămas în junglă.

Marele inventator Thomas Alva Edison spunea că „succesul înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație”. Este evident că toți oamenii pot să transpire, dar foarte puțini au inspirația de a găsi soluții noi, creative și eficiente la marile probleme. Aceia care transpiră cu genialitatea inspirației lor sunt cei care constituie elitele.

Teoriile occidentale din științele sociale privind elitele economice, politice și militare includ adesea o judecată critică focalizată de obicei pe concentrarea resurselor și a puterii către prea puțini decidenți în detrimentul celor mulți și pe faptul că nu meritul, ci genul, rasa sau descendența stau la baza apartenenței la o elită.

Fără să ignor aceste critici, cu care sunt de acord în bună măsură, le voi lăsa deoparte în această discuție pentru că ele sunt caracteristice sistemelor capitaliste occidentale care au avut o continuitate de secole și o mare stabilitate a elitelor lor economice și politice. În plus, în alte sfere sociale precum artele și știința, meritul joacă un rol mult mai important decât în politică, de exemplu.

Bune sau rele, reformate sau nu, elitele de orice fel – economice, științifice, organizaționale, militare – concentrează grosul resurselor (20% dintre membri dețin 80% din resurse) și produc, conform principiului lui Pareto, cea mai mare parte din rezultatele unui sistem. Principiul lui Pareto, care se aplică în foarte multe domenii, postulează că 80% din rezultate sunt produse de cei mai eficienți 20% dintre indivizi. În mediul universitar, de pildă, 80% dintre idei, dintre publicații, dintre inovații sunt produse de aproximativ 20% dintre indivizi. Dacă aplicăm acest principiu în interiorul elitei primare de 20%, ar rezulta că „elita elitei”, adică 4% din întreaga populație analizată (20% din 20%), va produce 64% din toate rezultatele (80% din 80%). Oricât de aproximative ar fi calculele, este clar că importanța celor 4% este esențială în orice sistem, fie că este o companie, o universitate sau o țară.

În contextul fostelor țări comuniste, cum sunt România și Republica Moldova, problema elitelor politico-administrative care iau deciziile la vârf este mai degrabă ineficiența rezultată din selecția negativă, decât structura lor inechitabilă.

Comunismul ca sistem de guvernare a pierdut bătălia cu sistemul capitalist în primul rând din cauza ineficienței sale comparative. El a devenit ineficient pentru că și-a distrus elitele intelectuale, științifice, moștenite de la sistemele anterioare, și astfel și-a diminuat drastic capacitatea de analiză și de decizie. Este ca și cum ți-ai face operație de reducere a creierului și ți-ai dezvolta, în schimb, mușchii. În formele de organizare socială umane din trecut, de vânători-culegători, de agricultori, în epoca antică sau feudală sau chiar în societatea industrială, pentru că utilizarea forței fizice era importantă, puteai supraviețui cu mulți mușchi, adică cu forță fizică, și cu capacități cognitive mai reduse. Deși marile bătălii au fost câștigate tot de idei, de inovații, forța fizică conta destul de mult în trecut.

Astăzi poți supraviețui fără mușchi, dar capacitatea de prelucrare a informației și de a lua decizii corecte face toată diferența. Stephen Hawking, marele astrofizician care a avut un impact major în ultimele decenii vorbind dintr-un scaun cu rotile inteligent, nu ar fi contat în Antichitate sau în Evul Mediu. Așa cum un mare războinic din Antichitate ar fi contat, probabil, mai puțin în vremurile noastre.

3. Despre managementul public și elitele politico-administrative

Am analizat pentru început caracteristicile managerilor și ale liderilor în general și am subliniat tipurile lor de autoritate și contextele în care se naște și supraviețuiește autoritatea lor. Am conturat caracteristicile elitelor. În secțiunea următoare voi trece la analiza elitelor din sistemul public, politico-administrativ. Pentru a înțelege specificul acestora, pentru început este important să le diferențiem de cele din domeniul privat.

3.1. Specificul liderilor din sistemul public

Dincolo de interese și contexte specifice spațiului românesc, există diferențe majore universale între conducătorii din mediul public și cei din privat. De altfel, dacă analizăm elitele manageriale din mediul privat, vom vedea că ele par mult mai eficiente și sunt mai puțin contestate decât cele din organizațiile publice. Pentru a vedea de ce este nevoie pentru a avea elite publice competente precum cele din mediul privat, trebuie să explorăm puțin deosebirile dintre cele două.

Prima distincție vine din scopul diferit al celor două tipuri de entități. Companiile private au drept scop profitul, cele publice sunt în majoritatea lor nonprofit. La managerii privați performanța este ușor de măsurat cantitativ, la cei publici, fără ținte precise cu referire la eficiență, este mai dificil să măsori performanța managerială.

Companiile private sunt în competiție cu alte companii similare și analiza comparativă a performanțelor este frecventă și relevantă, în timp ce instituțiile publice nu au o competiție reală, multe având caracter de unicat și deținând monopol cel puțin la nivel local.

Liderii privați sunt aleși, evaluați și validați doar profesional, obiectiv, de acționarii organizațiilor, care sunt interesați doar de performanța organizației și a managerului. Liderii publici sunt numiți de lideri politici sau de partide (care se comportă ca și cum nu ar depinde de performanțele celor pe care îi numesc) și sunt aleși sau validați public de mase mari, cu interese neagregate, indirecte și fără mecanisme de evaluare permanentă. Acționarii desemnează cu grijă managerii privați pentru că vor administra proprietățile lor personale, în timp ce partidele, liderii lor sau votanții desemnează manageri ai proprietăților tuturor, impactul celor desemnați asupra intereselor lor individuale fiind perceput ca nesemnificativ.

Populismul, prin care pot să capteze bunăvoința maselor, este marele pericol pentru liderii publici, în timp ce cinismul mercantil și lipsa de empatie și de umanitate în decizii este pericolul pentru liderii privați.

Interesul public promovat de managerii publici se asociază preponderent cu motivația intrinsecă, în timp ce interesul privat se asociază cu motivația extrinsecă pentru privați.

Dictatorii sunt lideri publici care se instituie ca proprietari și lideri privați ai bunurilor publice, făcând tranziția de la interesul public pe care l-au clamat pentru cucerirea puterii la cel privat (al lor și al camarilei lor), interes privat pe care îl promovează după accederea la putere. Aceasta este contradicția majoră în cazul regimurilor dictatoriale.

Liderii publici sunt hărțuiți de opoziție, de lideri alternativi care vor procentele lor, fiind în plin conflict unii cu alții, cei privați sunt în competiție (nu în conflict) cu concurența altor organizații pe piață.

3.2. Liderii politico-administrativi din România

În urma crizelor succesive din ultimele două decenii și a ineficienței soluțiilor propuse de decidenți, a crescut nemulțumirea față de elitele politico-administrative peste tot în lume. În acest context cresc șansele de ascensiune a unor partide și personalități populiste sau extremiste.

În spațiul românesc, nemulțumirea generată de contextul global față de clasa politico-administrativă este accentuată de doi factori specific regionali:

1. În primul rând, selecția negativă a elitelor politico-administrative promovate de partide conform modelului stalinist, învățat și moștenit cultural, care presupune promovarea pe bază de loialitate față de liderul partidului și nu pe bază de competență. Principiul stalinist al „disciplinei de partid” este public enunțat de toate partidele și excluderea „menșevicilor” este frecvent aplicată oricărei forme de disidență internă. Astfel, exemplele de incompetență crasă a unor decidenți publici ajunși la putere pe bază de nepotism și de loialitate au crescut disprețul și ura față de partide și au îndepărtat de politică mulți specialiști veritabili.
2. Ideile egalitariste ale regimului comunist au supraviețuit cultural la părți importante din populație. Completate cu inechitățile flagrante de tipul pensiilor speciale și al altor privilegii pe care și le-a asigurat sieși clasa politică, ideile egalitariste au accentuat „ura de clasă” devenită „ură de clasă politico-administrativă”.

Astfel opinia publică de la noi este mult mai sceptică decât cea occidentală în privința rolului și a importanței elitelor, în general, și a celor politico-administrative, în special, și nu consideră meritul ca fiind principalul criteriu al succesului și al ascensiunii sociale.

Paradoxal, pe fondul nemulțumirii generale, s-a instalat un fel de acceptare fatalistă a mediocrității, selecția negativă nemaifiind conștientizată, fiind ignorată, tolerată și chiar practicată de cei care iau decizii și promovează persoane în politică și în administrație.

Decidenților noștri pare să nu le pese că numesc sau promovează în funcții incompetenți sau mediocri. Iată câteva întrebări pe care li le-aș adresa ca să îi trezească la realitate: ei ar plăti biletul la un spectacol cu actori sau muzicieni mediocri sau slabi? Ar accepta să fie operați de un chirurg ales pe bază de carnet de partid, și nu pe competență profesională? Ar plăti un avocat slab, care este fiul sau amanta unui prieten, să-i apere într-un proces?

Dacă răspunsul la fiecare dintre întrebări ar fi, „nu”, așa cum este normal, ar urma întrebarea finală firească: atunci de ce promovează cu nonșalanță secretari de stat, consilieri sau directori incompetenți prin ministere, doar pentru că la aceștia pare că nu se vede „prestația” pentru că nu ies prea mult pe scena publică și pentru că nu par să le influențeze lor negativ viața, sănătatea sau libertatea? Ar trebui să conștientizeze că aceștia, funcționarii publici incompetenți, chiar dacă nu sunt chirurgi, omoară încet, în timp, pe nevăzute prin deciziile lor.

Dacă un actor este slab, dacă un spectacol este slab, lumea pleacă din sală; dacă un decident politic este slab, dacă un guvern este slab, lumea pleacă din țară.

Dar Țara nu o vedem părăsită simultan, în direct, o vedem depopulată doar în statistici.

Cred că cel mai bun indicator global de eficiență sau ineficiență a unui guvern este balanța migrației externe pe parcursul mandatului său.

Marele sociolog american Erving Goffman spunea că toți indivizii joacă pe scena publică roluri sociale, potrivit statusurilor lor, comportându-se conform așteptărilor pe care ceilalți le au de la ei, precum actorii conform scenariului unui spectacol.

Problema cea mai mare a actorilor politici care își joacă rolurile publice pe scena politică, în fața noastră, este că nu au pregătirea necesară pentru aceste roluri. Nu au talent, nu au pregătirea profesională pentru actorie, nu au făcut repetiție și nu au memorat „scenariul”, iar cei mai mulți dintre ei nu au de fapt niciun scenariu privind ce au de făcut, adică nu au programe, strategii, soluții – așa că doar improvizează.

Performanțele manageriale, ca și cele actoricești, sunt un efort colectiv, de echipă, un efort ce presupune dialog și sprijin reciproc; actorii politici de la noi par să iubească doar monologul. Chiar și atunci când îi pui împreună rezultă doar un dialog al surzilor.

Una dintre cele mai elocvente și creative critici a selecției negative a elitelor politico-administrative de la noi a fost pusă în versuri într-o melodie celebră a formației Sarmalele reci:

Țara te vrea prost

Ce folos, ce dacă-nveți prea multe-n viață?

Poa’ să-ți explodeze creierul…

Ce folos de cărți

despre domnitorii morți?

Tot ce ți se cere azi e să fii nul!

La ce bun să-nveți atât limba română?

O vorbești cursiv de la doi ani!

Nu exagera

nici cu matematica.

Să știi numai cât să nu te-ncurci la bani.

Refren:

Ah, ce frumos!

Viitorul luminos

li se-arată celor idioți!

Deci, fii supus

față de cel mai sus pus.

Nu uita că țara te vrea prost

Nu-ncerca să te realizezi în viață!

Nicio meserie n-are viitor,

Și nu cuteza

să încerci să schimbi ceva

după 2000 de ani de somn ușor!

Mai cinstit e să-ți găsești o cunoștință,

ea să te servească, tu să o servești.

Un spate solid

te va promova rapid

în armata națională-a capetelor seci

Țara te vrea prost a devenit o expresie cunoscută și acceptată în mod fatalist. Nimeni nu s-a întrebat: care țară ne vrea proști? Fără să pot demonstra că există un program al altor țări de încurajare a contraselecției elitelor administrative, este evident că țările din zonă care au interese economice și politice în România, țări ostile, precum Rusia, vor un management de proastă calitate, vor stagnare, deci chiar vor proști în fruntea României. Așa cum vor sau ar fi vrut proști în fruntea Ucrainei, de exemplu. Desigur, proștii lor, dacă se poate, dacă nu, pentru ei este preferabil să fie proști mai degrabă decât competenți. Cât despre partenerii occidentali, ei au nevoie, totuși, de parteneri decenți, cel puțin în anumite zone în care nu intrăm în competiție cu ei, cum ar fi apărarea. Decurge logic că ne-ar dori mai degrabă mediocri.

Dacă alții ne vor proști sau mediocri, dacă vrem elite competente în spațiul public românesc, rămâne să ni le dorim și să le formăm noi – pentru că nimeni altcineva nu o va face.

4. Despre rolul universităților de elită în societate

Un mare eseist italian, contemporan cu Leonardo da Vinci, scria că Florența, orașul exponent al Renașterii, avea în secolul al XV-lea toate cele 7 lucruri esențiale pentru a atinge perfecțiunea: 1. libertate absolută, 2. Populație numeroasă, bogată și elegantă, 3. Un râu cu apă curată între zidurile sale, 4. Proprietăți, castele și pe locul 5 – o universitate. Se mai adăugau: 6. Artiștii valoroși, precum Leonardo sau Michelangelo, și 7. Băncile. Vedeți, încă de atunci libertatea era pe primul loc, iar universitatea era plasată înaintea băncilor, puterea ideilor fiind considerată mai importantă decât cea a banilor[2].

Dar asta susținea un mare intelectual crescut în țara în care a apărut prima universitate. Oamenii obișnuiți au fost dintotdeauna sceptici cu privire la importanța educației superioare și la capacitatea celor educați de a face lucruri practice.

Este celebru exemplul marelui filosof și matematician Thales din Milet pe care unii contemporani îl contestau pentru că era sărac, spunând că, dacă nu poate face avere, nu îi folosește așa de mult înțelepciunea.

Drept urmare, anticipând din vreme, pe baza semnelor astronomice, că, după un an prost pentru producția de măsline, va urma un an excelent în regiunea Milet, Thales a închiriat pentru o sumă mică, plătită în avans încă din iarnă, când proprietarii nu anticipau producția excepțională, toate presele de măsline din zonă. Cum previziunea sa a fost bună, iar el își crease un monopol în zonă, Thales a devenit, peste noapte, foarte bogat și, în acest fel, a dovedit celor care-l contestau că inteligență poate aduce și profit.

Ar putea părea că acestea sunt povești din istorie, că sunt mai degrabă excepții, că studiile universitare nu mai sunt foarte importante în zilele noastre când succesul depinde mai degrabă de relații, poate și de spiritul antreprenorial, de tupeu sau de noroc. Probabil că fiecare dintre acestea joacă un rol. Dar și matematica sau alte cunoștințe sistematice au importanța lor.

Ce dovadă mai bună decât faptul că 5 din primii 8 cei mai bogați oameni din România în Topul Forbes pentru 2023[3] sunt absolvenți ai unei facultăți de matematică și doi dintre ceilalți sunt profesori universitari de informatică în SUA, singura _Citeste restul articolului pe Contributors.ro