Despre Marin D. Drăcea si cum putem juca un rol realmente important în protejarea biodiversității la nivel mondial

Context actual

Deocamdată ascundem adevăratele caracteristici ale realității contemporane și observăm cum timpul fiecăruia nu mai corespunde cu timpul umanității, în contextul în care biodiversitatea tinde să atingă limite inferioare alarmante.

Am putea din acest punct să extindem abordarea în sens științific intrând în sinuozitatea unor teorii dezvoltate de către cercetători precum Edward Osborne Wilson (biolog, naturalist și scriitor american) sau Stephen P. Hubbell (ecolog american și autor al teoriei neutre unificate a biodiversității și biogeografiei). Lăsăm cititorii de specialitate să cutreiere aceste teritorii, în timp ce noi revenim în subiect și enunțăm principiile ce fac din țara noastră un posibil jucător serios în definirea și aplicarea politicilor utile dezvoltării în continuare a umanității în raporturi de echilibru cu elementelor ce definesc biodiversitatea.

De ce ridicăm ștacheta plasând România într-un rol mondial atunci când abordăm chestiunea biodiversității? Răspunsul este simplu! Pentru că țara noastră mai are încă elemente de biodiversitate unice la nivel planetar, ce necesită o atenție individuală din partea instituțiilor statului care decid în astfel de domenii aparte –, și mai ales pentru că țara noastră a avut instituții formidabile în perioada regalității, care s-au implicat prin specialiști în toate segmentele ce defineau și pe atunci biodiversitatea prin ecosistemele naturale, respectiv: specii, climă, aer, apă, sol.

Pădurea – Patrimoniu UNESCO

”Pădurile primare de mesteceni din Carpați” și ”Pădurile bătrâne de fagi din Germania” sunt astăzi incluse în mai multe rezervații naturale. În timpuri ancestrale continentul nostru era acoperit de păduri în procente ce depășeau 80%. Pădurile au dispărut prin defrișări. Deși în ultimii ani s-au realizat sesiuni de plantări în mod constant în diferite state europene, cu toate acestea cititorii trebuie să cunoască faptul că obiectivul nu a asigurat în proporție suficientă scopul urmărit – mai precis refacerea habitatelor necesare diferitelor specii de animale.

Organizarea internă a pădurii trebuie interpretată nu numai în rațiuni ce țin de domeniul forestier. Pădurea este un ecosistem în care amestecul diferitelor specii de arbori asigură definiția absolută. Astăzi proporția de pădure naturală nu acoperă mai mult de 2-3% din totalitatea pădurilor existente în trecut, la nivel european. Pădurea mixtă își are rolul său și nu poate fi înlocuită cu plantări de specii care cresc ușor în funcție de clima regiunii în care sunt inserate.

Fauna Europei

Cu toții avem un sentiment de bucurie atunci când auzim că în diferite regiuni ale Europei se derulează activități de împădurire. Din păcate însă, acest lucru nu se realizează și refacerea biodiversității pădurilor inițiale – în realitate dispărute definitiv.

După ultima glaciațiune, numai omul este cel care a rărit fauna continentului nostru. Vânătoarea a dus în limitele extincției foarte multe specii de animale – omul acelor secole (numit de istorici ”Străvechi”) fiind în mod evident primitiv. Nici în acele vremuri primitive și nici astăzi omul nu conștientizează relația lui intrinsecă cu mediul natural. Defrișările de pădure și vânătoarea excesivă au dus la apariția unei frontiere categorice între om și animal, limită care din păcate a fost mereu extinsă, uneori fără nici un motiv.

Specii precum: pisica sălbatică, vulpea roșie, șacalul și diferite varietăți de jderi, arici, reptile – vipera comună, șerpi de apă și amfibieni, apoi o mulțime de păsări – acvile de munte, șoimi, bufnițe, numite și păsări de pradă, apoi melci, pești, rozătoare, căprioare, mistreți, marmote, capre de munte, fără să uităm de lumea minunată a insectelor – toate alcătuiesc fauna, parte a biodiversității. Nu uităm și animalele marine, segment important ca alcătuiește flora și fauna: zooplancton, moluștele, echinodermele, crustacee, calmari și caracatițe, pești sau delfini.

Dezvoltarea comunităților umane s-a produs mereu numai avându-se în vedere rațiuni economice. În secolul trecut științele naturale puteau să ofere și alte unghiuri de observare a realității planetare, însă mereu politicul a adus în fruntea statelor omul prădător, insensibil în a înțelege domenii atât de sensibile, precum cel pe care aici îi definim cu termenul biodiversitate.

Perturbările climatice globale

Acestea își fac simțită prezența din ce în ce mai violent, an de an. ”Curentul Atlanticului de Nord” de exemplu, constant milioane de ani, tinde să emită semnalele unor disfuncții. Climatul din sudul Europei se modifică în ultimii ani, radical, seceta primind valori unice. Ceea ce se transforma în milioane de ani, astăzi se modifică de la un an la altul. Crestele montane nu-și mai susțin ca altădată sensul – masele de apă și vânturile își modifică standardele către excesiv.

Construirea unor perdele verzi de protecție

Dezvoltarea noastră trebuie să țină cont de natură – parcurile naturale urmând să devină arii de exclusivitate, protejate prin împrejmuiri eficiente 100%.

Există atât de mult loc pentru perdele forestiere de protecție încât nici nu ne imaginăm! Arhitectura contemporană trebuie să impună astfel de ajustări în noile zone metropolitane construite în ultimele trei decenii. Combinate cu irigații și crânguri lăsate în evoluție sălbatică chiar în preajma drumurilor pe care circulăm, vom atinge acel punct delicat, reprezentat de contactul direct, aproape palpabil al expansiunii civilizației noastre în limita mediului natural, protejat corespunzător.

Convenția de la Berna

Biodiversitatea este reglementată în Europa prin ”Convenția de la Berna” a Consiliului Europei, care a fost semnată și de Comunitatea Europeană, precum și de statele non-europene.

Ca specie în mod evident noi nu am știut să păstrăm nealterate ecosistemele naturale, lucru care ar fi fost posibil numai dacă dezvoltarea noastră s-ar fi derulat în alte ecuații ale emancipării civilizației umane în raport cu mediul natural din care omul provine ca sistematică fundamentală subordonată genului său. Mai mult, suntem o specie conflictuală, excesiv am putea spune, la care agresivitatea depășește în mod evident limitele regnului. Am reușit să ne realizăm scopul evolutiv, producând un evident progres însă și o enormă cantitate de distrugere, care astăzi tinde să altereze propria existență.

Protejarea biodiversității nu mai poate reprezenta astăzi un obiectiv oarecare al guvernelor, realizat prin ministere delegate în acest sens. Salvarea ecosistemelor naturale trebuie să devină un obiectiv al națiunilor, plasat în prim centru al preocupărilor noastre, a umanității, rol pe care România îl poate juca efectiv, la nivel național, european și mondial.

Marin D. Drăcea – sau protejarea biodiversității silvice în timpul regalității.

Relevând aici traseul extraordinar al omului MARIN D. DRĂCEA, demonstrăm faptul că identificarea în istorie a unor personalități remarcabile poate structura baza continuității – și aici, la acest capitol România are resurse evidente înainte de anii ʹ40, încă neegalate din păcate.

” Lemn se poate cumpăra, dar pădure nu! ”

În anul 2010 Marin D. Drăcea a fost desemnat post-mortem, în calitatea de membru de onoare al Academiei Române. În mod corect este numit ”gânditorul economiei forestiere românești” în acest fel fiind cunoscut de către studenți și în zilele noastre. Legenda circulă, oferindu-ne imaginea unei personalități care nu a fost egalată nici în vremea dictaturii și nici în lunga etapă a tranziției. Letargia ce cuprinde astăzi unele instituții ale statului (cu rol fundamental în sprijinirea biodiversității) este nepermisă atâta timp cât în istoria noastră au existat și oameni cu viziune, care în mod evident și-au depășit vremurile, prin performanța gesturilor profesionale.

Marin Drăcea înseamnă împădurire și sporire a patrimoniului național an de an cu noi plantații de pădure. Terenuri felurite, reliefuri variate, clase diferite de eroziune – nu conta, Drăcea planta pădure, alcătuind celebrele perdele forestiere de protecție, care astăzi sunt fie abandonate, fie expirate, fie uitate ca principiu și neînțelese de autorități.

Lui Drăcea nu i-au trebuit 30 de ani, ci numai 10! Reputația lui cuprinsese întreg domeniul vieții științifice silvice, progresul obținut concret prin aplicarea metodelor sale fiind amplu recunoscut de societatea vremii, fapt pentru care a devenit senator, fără să facă parte din nici un partid politic.

În perioada în care Ministru al Agriculturii și Domeniilor devenise academicianul Gheorghe Ionescu-Sisești, este numit în funcția de Secretar al Ministerului chiar Marin D. Drăcea, care ajunge astfel să dețină cea mai înaltă poziție din întreg sectorul silvic. În acele vremuri, regalitatea urmărea ca în orice domeniu de importanță să decidă oamenii cei mai bine pregătiți, fapt care în etapa actuală de tranziție nu a fost urmărit de nici o administrație, din anul 1990 încoace.

Marin Drăcea nu a stat degeaba și a obținut rezultate încă neegalate în activitatea de împădurire și protejare a pădurilor seculare. Ce a reușit profesorul Drăcea? Simplu! În primul rând reducerea tăierilor ilegale de pădure!

În anul 1929 a fost inițiată și adoptată o lege a pădurilor, apărând și ”Casa Autonomă a Pădurilor Statului” – la conducerea căreia a fost numit profesorul Marin D. Drăcea. Se cunoaște faptul că prin autofinanțare în anul 1934 se împăduriseră deja mai bine de 20 000 de hectare de pădure.

Cu un doctorat la Universitatea din München, alături de calificativul ,,Summa cum laude”, profesor titular în anul 1923 la Școala Politehnică din București, Secția Silvică, cu o bursă a fundației Rockefeller pentru studii de specializare în USA, Marin D. Drăcea a pus bazele silviculturii moderne. Din păcate a fost forțat să se pensioneze în anul 1947, când România părăsea statutul de Regat și intra în cumplita epocă a totalitarismului.

Punctul forte al profesorului Marin D. Drăcea

Lăsând la mare distanță retorica vremurilor actuale, unde interesele individuale sau de grup se armonizează cu cerințele obedienței de partid, ne întoarcem în istorie și aflăm cum profesorul Marin D. Drăcea a reușit să obțină înființarea ”Institutului de Cercetări și Experimentație Forestieră”. Devine directorul acestui institut și cu o mână de specialiști realizează ceea ce noi nu am putut în mai bine de 30 de ani de tranziție.

Nu putem să nu amintim faptul că știința silvică românească s-a îmbogățit extraordinar, rezultând anale și broșuri cuprinse în volume ce denotă faptul că atât economia forestieră, cât mai ales știința silvică au atins cote excepționale prin implicare a câtorva oameni de prestigiu aflați în jurul profesorului Marin D. Drăcea.

Așa se rezolvau problemele în acel mijloc de secol, prin alcătuirea unor culoare de promovare prin care oamenii de maximă valoare ajungeau să decidă în interesul unei națiuni – care astfel își găsea cele mai bune reprezentări.

Rezultatele implicării lui Marin D. Drăcea în problematica forestieră a României

1. Impunerea gândirii teoretice în silvicultura românească.
2. Introducerea cercetării în silvicultură – care s-a bazat pe particularitățile mediului nostru geografic.
3. Independența în decizie în favoarea țării noastre – pe domeniul silvic.
4. Înțelegerea ideii de ecologie.
5. Publicarea unor lucrări prin care a fost promovată cunoașterea pădurii specifice țării noastre – atât către specialiști cât și către publicul larg.
6. Regenerarea și întinerirea pădurilor aflate în exploatație.
7. Definirea în domeniul silvic într-un mod impecabil a raportului ”economie-regenerare”, arătându-se că ”efectele” deraierilor de la echilibru sunt vizibile numai după un secol.
8. Rezolvarea problemei împăduririi zonelor nisipoase, inundabile și mai ales realizarea perdelelor forestiere foarte importante în combaterea secetei.
9. Implementarea principiului ce definește construirea conexiunilor științifice între exploatările agricole și cele forestiere.
10. Realizarea unor studii complexe în domeniul foarte sensibil al industrializării lemnului.

Definirea momentului actual în raport cu tema mai sus descrisă

1 Deține astăzi silvicultura românească o personalitate comparabilă cu cea a profesorului Marin D. Drăcea?

În cazul unui răspuns pozitiv, jumătate din problemă este rezolvată! Să fie lăsat să lucreze și să-i fie acordată încrederea și decizia la nivel național. Dacă răspunsul este negativ – atunci să fie alcătuită fișa postului pe modelul înaintașilor, pentru că fără personalități reale un întreg domeniu poate stagna zeci de ani, sau mai rău poate decădea sub limitele imaginabilului.

2 Cercetarea în silvicultură nu se poate genera fără identificarea intelectualului apt de a realiza investigații, studii, explorări, consultări, documentări, etc. – care au menirea de a enunța exact starea actuală a domeniului silvic și desigur dinamica desfășurării acțiunilor cu efect negativ.

3 Independența în decizie la nivel național, promovată de către Marin D. Drăcea cu multă abilitate s-a putut aplica fără restricții mai ales datorită faptului că profesorul era respectat, și mai mult, avea autoritate implicită pe întreg domeniul silvic.

Ideea ca astăzi s-ar putea reproduce un astfel de model uman ține de un concurs de împrejurări specific tranziției, cu multe necunoscute mereu, situație în care actualul regim nu credem că mai poate pune la dispoziția unui segment guvernamental, căi de acces pentru posibile personalități, mai ales în contextul în care școala în general nu mai produce specialiști cu gândire intelectuală ci mai ales tehnicieni cu studii superioare, lucru pe care aici nu îl afirmăm, ci doar îl cităm din alte surse, cu mult mai consistente în analizele desfășurate.

4 Înțelegerea ideii de ecologie – pentru care profesorul Marin D. Drăcea s-a luptat permanent, cu mult succes, fără îndoială, devine astăzi un fenomen paradoxal, mai ales datorită faptului că societatea contemporană este puternic decuplată de la ideea de natură, de cunoaștere a mediului biologic, de protejare a speciilor de plante și animale.

Studiile politice, administrative, juridice sau psihologice au încă un nivel înalt de aspirațiune în diferite medii ale societății, contrastul fiind acut, atunci când ne gândim că de fapt studiile de ecologie ar putea să primească într-un clasament obiectiv mult mai multă importanță în economia dezvoltării societăților umane, în expansiunea lor determinată de dezvoltarea continuă a economiei, mai ales în actuala perioadă pe care umanitatea o recepționează tot mai abrupt, pe fondul schimbărilor climatice – adesea imprevizibile în fond și consecințe.

5 Publicarea de literatură utilă specialiștilor din zonele conexe silviculturii, dar și pentru publicul larg – intens dezvoltată în vremea profesorului Marin D. Drăcea, primește astăzi o dublă lovitură: pe de o parte nu există specialiști care să reproducă cel puțin la un nivel egal activitatea profesorului, iar pe de altă parte, nicicând românii nu au consumat mai puțină literatură decât în prezent.

Câți dintre absolvenții cu diplomă de Bacalaureat ai ultimilor ani pot realiza un eseu de câteva pagini cu privire la pădurea țării noastre și biodiversitate, la ecologie și poluare – aplecându-se desigur și pe zona datelor concrete, ce relevă alterări iremediabile? Este astăzi preocupat statul român de această temă, în așa fel încât să existe și acțiuni eficiente pe termen lung? Conștientizează cetățeanul din România prezentului faptul că păstrarea biodiversității este cu adevărat cea mai importantă constantă a calității vieții? În acest sens studiile de arhivă realizate pe baza lucrărilor profesorului Marin D. Drăcea sunt mai mult decât utile în momentul sensibil pe care îl traversează astăzi silvicultura românească.

6 Regenerarea și întinerirea pădurilor aflate în exploatație a constituit o preocupare fundamentală a profesorului Marin D. Drăcea. România își evalua credibilitatea într-un regat care avea elemente de echivalență în conducere cu alte state avansate ale Europei.

Astăzi, cetățenii țării, vor putea genera un spirit autentic, unic și profund – prin care tema salvării biodiversității să devină componentă a specificului vieții? Speranță există, desigur, însă din păcate cutumele urbane din jurul sistemului au alte viziuni, unele profund nereformate, cu linii de conexiune în dictatură.

Poporul fuge din țara lui și o face constant de ani buni, lucru care are o evidentă legătură cu felul în care politicul postdecembrist și-a dezvoltat impunerea asupra națiunii. Presa scrisă lipsește și televiziunile comerciale scaldă timpul liber al cetățenilor în prezentări ce definesc cultura subgrupurilor sociale ca normă de autenticitate definitorie pentru ideea de românism. Intelectualitatea se zbate neputincioasă, fiind lovită sub centură de mediile universitare ce produc diplome ”à la minute.” Cât despre liceu ca școală de cultură generală, aici deraierea spre tehnologia industriei de meditații aruncă elevul într-o zonă cu asperități, în care acesta supraviețuiește numai dacă se supune integral obiceiurilor.

În aceste auspicii, tindem să devenim pesimiști cu privire la capacitatea conaționalilor de a se integra unei mentalități noi cu privire la ideea de biodiversitate și prin păstrarea pădurilor în forma lor naturală.

7 ”Economie și regenerare” în domeniul silvic? Remarcăm ca impecabilă poziția profesorului Marin D. Drăcea, foarte bine argumentată științific. Există în acest sens numeroase publicații lăsate de acesta, prin care un set de cel mult o sută de discipoli actuali, organizați într-un grup reformator ar putea aduce elemente categorice în această materie, reușindu-se astfel cu sprijin legislativ aducerea unei normalități mult dorite de orice cetățean român care își cunoaște țara sub aspectul biodiversității.

Prin ”grup reformator” descriem aici o asociere similară conceptului ”One Health”, prin care specialiști autentici din diferite domenii – implicați prin activitatea în mod conex în domeniul salvării biodiversității – ar putea stimula apariția unui curent național util realizării unui deziderat de politică de stat în domeniul salvării biodiversității, prin care România să devină lider mondial în acest segment – căpătând emanciparea și fuziunea socială prin înțelegerea unui domeniu la care nimeni nu se aștepta.

Ne amintim aici poziția renumitului pianist Dan Grigore, care într-o emisiune susținută de omul de cultură Iosif Sava – ”Serata Muzicală TV” – mărturisea faptul că el simte și apreciază imensul rol al arborelui de lângă o casă. Am introdus acest exemplu pentru a arăta faptul că implicarea specialiștilor într-un astfel de proiect nu are frontiere profesionale și în acest pasaj autorul acestui articol își exprimă convingerea că salvarea biodiversității, a pădurilor României nu este un domeniu în care specialiștii din silvicultură să mai poată obține siguri progres, în afara unei zone de decizie multidisciplinară.

În alte exemple ce descriu același principiu, observăm cum din păcate canalul public TVR nu a reușit în anii de tranziție să ofere națiunii modelul unei misiuni, pe care aceasta o merita. În același palier, Academia nu a reușit să introducă în universități selecția realizată pe valoare.

Astăzi nu mai credem că domeniul silvic mai poate să-și impună autoritatea, datele oferite de presa de investigații fiind în mod evident orientate în susținerea acestei teze. Sigur că orice profesie poate trimite valori către o astfel de alcătuire națională, însă deocamdată aici ne îndoim asupra posibilității unor astfel de gesturi, trăind cu o oarecare convingere, adesea bine justificată, prin care definim imposibilitatea organizării unor comisii etice care să realizeze selecția minim necesară. Știm că posturile se ocupă prin criterii pe care nu le mai descriem aici, abătându-ne de la tema articolului.

8 Rezolvarea problemei împăduririi zonelor nisipoase, inundabile și mai ales plantarea perdelelor forestiere foarte importante în combaterea secetei – excelentă realizarea a profesorului Marin D. Drăcea, devine astăzi un subiect rar abordat.

Aici, dacă printr-un joc al imaginației am exclude totalitarismul, cu siguranță că România s-ar fi comparat astăzi cu Norvegia sau Austria. Din alt unghi de observare a realității, mai mult s-a plantat în comunism decât în tranziție, din câte cunoaștem noi. Departe sunt temele de cunoașterea publică, departe sunt astăzi abordările ce descriu necesitatea pornirii canalelor de irigații, care zac în paragină, precum și necesitatea plantării perdelelor forestiere.

9 Implementarea principiului ce definește construirea conexiunilor științifice între exploatările agricole și cele forestiere – s-a realizat într-un mod ce descrie excelența de către profesorul Marin D. Drăcea. Nu comentăm, pentru că distanța dintre atunci și acum nu permite conexiuni, comparații, continuitate în valori.

În vremurile actuale, când o companie străină cultivă peste 40 000 de hectare de teren și deține ferme de vaci de lapte cu mii de capete – putem spune că România tranziției și-a sacrificat o resursă, lucru de altfel inadmisibil. Aici tema este complexă și mulți analiști nu cred că cei responsabili o pot aborda în esență, luând în calcul pozițiile lor politice. Din păcate, agricultura intensivă duce la distrugerea solurilor, într-un timp mai mic de o sută de ani.

Cercetările abordate de către profesorul Marin D. Drăcea ne pot stimula creativitatea numai dacă ne dorim o unitate față de ideea de agricultură ca ramură a existenței economice a poporului român, capabil să-și utilizeze resursele agricole și forestiere în mod corespunzător, pe baze științifice, în funcție de regiunile sale specifice.

Integrarea în Uniune trebuie văzută și în ecuația în care noi înșine putem realiza un echilibru în balanța agricolă – într-o parte Franța, în alta România, pe segmentul ce descrie agricultura, respectiv cultivarea pământului și creșterea animalelor – concept pentru care la noi în țară primești critici, în timp ce în Israel sau Olanda, de exemplu, nu!

10 Industrializarea lemnului! Un subiect greu astăzi, pe care profesorul Marin D. Drăcea l-a abordat corespunzător în vremea lui, în timp ce astăzi România se zbate în contexte nefericite la acest capitol, unele cu explicații legale, altele fără – însă ambele variante din păcate aflate într-o axă a distrugerii nepermisă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro