Destructurarea Estului Europei: o miza pentru reprofilarea Rusiei ca super-putere?

Caricaturizarea ideii de suveranitate şi autodeterminare teritorială, coborâtă la nivel de provincii, raioane, oraşe sau cătune cu majorităţi rusofone reale („Republica Populară Doneţk”, Transnistria, Osetia de sud) ori închipuite (Găgăuzia), urmată de revizuiri ale frontierelor (secesiuni) făcute peste noapte prin referendumuri de carton, protejate prin forţă militară brută de către Moscova, va fi indiscutabil cartea distructivă pe care va juca Rusia în Estul Europei, în anii următori. Revanşa lui Putin pentru extinderea Occidentului răsună ameninţător în toată regiunea. „Nu vreţi integrare euroasiatică? Aveţi guverne centrale care semnalizează spre Vest? Ei, vă dăm noi acum democraţie locală…”

Eşecul economico-social al republicilor est-europene, desprinse din fosta URSS, îi face deja pe etnicii ruşi rămaşi, după destrămarea Imperiului Sovietic, rezidenţi ai altor state, în care de regulă nu sunt simpatizaţi (în Letonia, de exemplu, n-au nici măcar cetăţenie!), să-şi dorească reapropierea de „Rusia-mamă”, în care cel puţin resursele şi stabilitatea par garanţiile unei vieţi care le aminteşte de bunăstarea mediocră din anii 70-80. Oricum, mulţi dintre aceştia nu au experienţa vieţii în Occident şi nici perspectiva unei fructificări a libertăţii, iar prin simpla comparaţie cu frustrările de astăzi, cu situaţiile umilitoare, pensiile derizorii şi preţurile occidentalizate, ar putea spune că amintirea traiului planificat de la centru, cu „raţia asigurată”, de acum trei-patru decenii, a început să li se pară un vis frumos. Chiar dacă, în mod evident, acea viaţă de cuşcă, ferită de primejdii şi cu porţia de mâncare primită zilnic nu o vor mai regăsi nici în Rusia capitalismului sălbatic şi corupt, iluzia unui „mai bine” de tip rusesc persistă în mintea multora.

Vulnerabilizarea statalităţiivecinilor de la vest ai Rusiei, care au aparţinut până în 1991 Uniunii Sovietice, pare aşadar strategia meschină cu care Vladimir Putin s-a gândit să abordeze noul Război Rece şi să redevină negociator „de la egal la egal” cu Statele Unite. Ucraina acum, se pregăteşte Republica Moldova, atenţie la Letonia, Georgia nici nu ar mai fi o surpriză şi, în fine, Belarusul, care dacă ar mişca în front ar deveni victimă sigură.

De la Kaliningrad până la Marea Neagră, Rusia dispune de pârghii de fragilizare şi destructurare statală pentru fiecare din aceste state ale zonei tampon. Fie prin dependenţa cvasi-totală de gazul de la Răsărit, fie prin nevoia de a vinde marfă pe piaţa rusească sau prin datoriile deja acumulate la bănci sau la mari companii din Rusia, ţările cuprinse în „rahiticul” Parteneriat Estic cu Uniunea Europeană s-au trezit captive într-o situaţie practic imposibilă: cu ochii spre Vest şi cu mâinile întinse dramatic şi spre Occident, şi spre Rusia, mâini în care nimeni nu pare dispus sau pregătit să pună mai mult decât nişte firimituri. Nu-i uşor să guvernezi acum la Kiev sau la Chişinău. Semnarea Acordurilor de Asociere cu Uniunea Europeană, în pofida marilor speranţe pe care aceste acorduri le trezesc unora, nu va însemna rezolvarea problemelor cu Rusia. Sunt absolut necesare, dar nu suficiente pentru garantarea unei perspective de viaţă occidentale şi pentru ţinerea Rusiei la distanţă.

Fireşte, nu spun prin asta că urmează noi anexări de tipul Crimeei. Dimpotrivă, am mai scris în trecut că nu cred în anexarea de noi teritorii, ci în încurajarea mişcărilor secesioniste urmate de destructurare statală, tensiuni inter-etnice, problematizare internaţională, crearea unui dosar de negociere şi, în final, acceptarea implicită a statutului de super-putere al Rusiei, care va negocia direct cu Statele Unite viitorul acestor ţări.

Exact asta s-a întâmplat cu Ucraina. Dintr-o dată s-au trezit subiect de negociere între super-puterile Războiului Rece de odinioară. Uniunea Europeană, prin ezitările atât de transparente ale Germaniei de a perturba ordinea economică actuală de pe continent şi propriile interese comerciale, nu este o voce de luat în seamă în acest dosar. NATO, la rândul său, este greu de reorganizat pe termen scurt. E nevoie de ani de negocieri între statele Alianţei pentru a implementa propusa rebalansare şi consolidare a flancului estic, atâta timp cât contribuţia financiară efectivă a aliaţilor europeni nu se întrevede. Câteva sute de soldaţi americani relocaţi la frontiera NATO nu înseamnă nimic în ecuaţia militară a zonei, net favorabilă Rusiei. Este cel mult un timid mesaj de sprijin politic, bun şi acela în plan simbolic. Rămâne aşadar în discuţie doar America în sine, ca actor distinct cu forţă de negociere pe scena internaţională, adică situaţia ideală pentru ambiţiile lui Putin de restabilire a statutului Rusiei de super-putere, pierdut în 1991.

Washingtonul şi Moscova negociază deja viitorul statului ucrainean. Formal, va fi invitată şi Uniunea Europeană să adere la acest format, cu binecunoscutul rol al pătrunjelului în supă: nici nu ajută, nici nu strică. Situaţia Ucrainei se poate repeta dacă Transnistria sau Găgăuzia vor dori să iasă din componenţa Republicii Moldova, cu deosebirea că nu vrea nimeni să le anexeze, ci tocmai să le lase „să lucreze” din greu pentru blocarea acestor state în drumul lor spre Occident. Se pregăteşte, astfel, o capcană politică bine pusă în scenă. Dacă se acceptă federalizarea Ucrainei şi Republicii Moldova, ceea ce în primă instanţă ar putea părea soluţia rezonabilă, acele unităţi federative pro-ruse create pe teritoriul lor, dotate oficial cu autorităţi decizionale (guvern, parlament etc.) recunoscute constituţional, vor acţiona pe cale legală pentru întârzierea oricăror decizii cu privire la aderarea Kievului sau Chişinăului la structurile ordinii occidentale. Ideal ar fi să scape de ele cu totul, dar nu au cum. Moscova nu le vrea în componenţa sa.

Personal, nu cred că Rusia doreşte război în Europa, altul decât cel „rece” pe care l-a şi declanşat acum câteva luni, înaintea momentului Vilnius. Ceea ce Putin doreşte însă cu certitudine este să readucă Moscova la masa negocierilor cu Statele Unite şi să crească importanţa Rusiei ca super-putere indispensabilă echilibrului european. Cu alte cuvinte, doreşte revizuirea balanţei de putere, pornind de la crearea unei crize majore a Estului Europei.

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro