Două dezastre. Ce afectează mai grav interesele României pe plan extern, Era „Trump vs. UE” sau puterea PSD-ALDE?

Puncte cheie:

• Cu alte cuvinte, întrebarea din titlu ar putea suna așa: care este perspectiva externă de care ne temem cel mai mult – România, fără garanții reale de securitate sau România, de facto în afara Uniunii Europene? Ce ne îngrozește mai tare? Dar, ca scenariul să fie un coșmar total, nu ar putea fi cumva și una și alta? Și dacă așa stau lucrurile, ce se mai poate face?;
• Trezirea dramatică la realitate a românilor, într-o lume care se dezintegrează și se restructurează în același timp, în care președintele american Trump a distrus încrederea europenilor în efectivitatea garanțiilor de securitate ale NATO (în fond, ce este sigur și etern în politică?) iar puterea PSD-ALDE a scos România din grupul statelor cu pretenții legitime la centralitate și civilizație normativă europeană, împingându-ne înapoi la istoricul nostru statut de periferie săracă, nesigură, coruptă și prost văzută a lumii occidentale, adică o extensie târzie a bizantinismului nostru fondator sau, mai rău, o resurecție a regimului fanariot, obligă așadar partea lucidă și responsabilă a societății românești la un amplu efort de reflecție și acțiune, chiar dacă prețul va fi o ciocnire puternică, frontală, iminentă, decisivă a două opțiuni politice și, în sensul cel mai larg, culturale adverse, profund incompatibile. Nu știu acum ce formă va îmbrăca această mare ciocnire a opțiunilor adverse (liberală-iliberală), la noi și în lume, dar momentul critic se apropie, dacă nu cumva a și venit;
• După fericita „aliniere a planetelor” din 1989-2007, în care, în mai puțin de 20 de ani, am trecut de la Congresul al XIV-lea al PCR la statutul de țară membră a celei mai puternice alianțe politico-militare a lumii, respectiv a celei mai prospere și mai dezvoltate uniuni de state democratice și liberale din istorie, vedem astăzi cum, în câțiva ani, totul pare că se prăbușește și suntem pe punctul de a pierde chintesența unui viitor sigur și prosper;
• Se clatină și garanțiile de securitate obținute oficial în martie 2004, și perspectivele de integrare politico-economică și de occidentalizare accelerată a țării, pe care le câștigasem, cu multă șansă de altfel, pe 1 ianuarie 2007. Greșelile interne ale guvernării PSD-ALDE se suprapun cu condițiile nefavorabile ale mediului politic internațional. Este ca și cum ai derapa pe un pod căruia oricum i-au căzut parapeții de siguranţă, aflat deasupra unei prăpastii. Nicio minte lucidă nu poate nega în prezent acest concurs nefericit de împrejurări în care a intrat România și cât de mult îi sunt afectate interesele strategice pe plan extern (despre cele interne, nici nu e cazul să mai vorbim aici);
• Nimic din aceste achiziții (democrația, libertățile, statul de drept, garanțiile de securitate și apartenența la Europa integrată) nu este ireversibil și garantat pe vecie, totul trebuie apărat cu inteligență, efort și vigilență de fiecare generație în parte, în fiecare moment al vieții ei politice. Regresul de acum, pe fondul relaxării şi mediocrităţii din ultimii ani, este teribil de elocvent, de costisitor și de dureros;
• O parte dintre cauzele prăbușirii perspectivelor de securitate și bunăstare se află în afara României și în mod evident nu țin de noi, dar o altă parte, la fel de importantă, se află în interiorul țării. Ambele sunt la fel de periculoase și de corozive și ambele vorbesc, în esență, despre schimbarea lumii în general precum și, în particular, a regiunii noastre, Europa Centrală, inclusiv a României;
• Dezagregarea binomului occidental SUA-UE, o ruptură ce părea imposibil de conceput în urmă cu doar câțiva ani, și întunecarea Europei Centrale, asupra căreia s-au întors norii grei ai regimurilor iliberale și ai naționalismului, urii și protecționismului, lasă România în afara celor mai optimiste aranjamente de securitate și integrare politico-economică occidentale din istoria țării, punând capăt celui mai bun moment istoric, din păcate prea scurt, pe care l-a avut România modernă;
• Efectele combinării Erei „Trump vs. UE” cu era penalilor aflați la conducerea țării, care atacă independența justiției și decredibilizează statul, pot fi dezastruoase pentru viitorul României pe termen lung. Practic, nimeni nu mai este dispus, nicio Mare Putere, să susțină și să apere un asemenea stat, nici în Europa, nici în America de Nord, în condițiile precare cunoscute ale Alianțelor şi uniunilor occidentale. Este cel mai prost moment în care Bucureștiul se putea gândi să se îndepărteze de aliații şi partenerii săi externi din Vest, atât cât mai există speranța că lumea democrațiilor liberale poate fi salvată.

*

Nicio nenorocire nu vine singură, se spune. Turneul lui Trump în Europa a confirmat, din păcate, cam toate pericolele pe care le-am anticipat în articolul de săptămâna trecută. Relațiile proaste cu vest-europenii, neîncrederea deja generalizată în vocația intelectuală a lui Trump de a înțelege, apăra și continua misiunea istorică a NATO (adică prezența strategică și militară asiguratorie a SUA în Europa, obținută în 1945 și extinsă după 1989), menţionarea scutului antirachetă de la Deveselu între temele discuţiei private Trump-Putin de la Helsinki, deteriorarea relațiilor tradiționale cu Marea Britanie, agravarea crizei politico-economice din relația cu Germania și Uniunea Europeană, plus o bizară și inutilă pentru Occident (inclusiv pentru SUA) întâlnire cu președintele rus Putin, care i-a adus beneficii numai acestuia din urmă, așa cum s-a întâmplat de altfel și în iunie, la Summitul din Singapore cu Kim Jong un, cu beneficii nule pentru SUA și democrațiile liberale, ca să nu mai amintim de ridicolul iluziilor de denuclearizare a Coreei de Nord. Pe scurt, relații proaste cu occidentalii, critici uluitoare la adresa instituţiilor americane esenţiale, plus linguşiri și laude grețoase pentru Putin și Kim Jong un. Nu găsesc în istoria SUA un președinte mai contraproductiv, mai fanfaron şi mai neinspirat (să nu spunem altfel) pentru interesele americane și occidentale decât acest al 45-lea locatar de la Casa Albă. America First sau Trump First, care este adevărata Doctrină Trump?

Dar nu Trump este subiectul acestui articol, ci uriașele pericole care pândesc România pe plan extern. Începutul Erei Trump, aşa cum am numit-o anticipativ în volumul „Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump” (Ed. Trei, 2017), publicat chiar în momentul inaugurării actualului preşedinte american, se suprapune în România cu guvernarea anti-europeană PSD-ALDE, care scoate Bucureştiul de pe harta capitalelor europene credibile şi a statelor compatibile cu valorile şi practicile nucleului central al Uniunii Europene.

Nu e departe momentul când Parisul, Berlinul şi Bruxellesul vor ridica la cel mai înalt nivel de exprimare politică actualele critici pe care le aduc regreselor României ambasadele, purtătorii de cuvânt sau demnitarii lor din eşalonul secund. Trebuie însă să fim conştienţi de un lucru, atâta timp cât vorbesc aceşti oficiali de rangul al doilea încă se mai poate face ceva, suntem deci în faza de avertisment, dar când vor vorbi explicit Macron sau Merkel înseamnă că decizia de a periferiza România a fost deja luată şi ne va fi doar comunicată.

Imaginea României în Europa nu a stat niciodată pe un munte de admiraţie şi simpatie populară. Ne-am târât însă şi ne-am strecurat cu noroc prin uşile întredeschise ale NATO şi UE, între 2004 şi 2007, înconjuraţi de neîncrederea ţărilor dezvoltate şi de clauze speciale de monitorizare, într-un moment în care olandezii, germanii, francezii, danezii sau austriecii începuseră oricum să strâmbe din nas şi să întrebe iritaţi care sunt limitele extinderii. Am prins aşadar momentul închiderii porţilor. Privim astăzi, la vest şi la est de noi, către Serbia, Republica Moldova şi Ucraina, şi vom înţelege uşor care ar fi fost alternativa noastră, dacă nu reuşeam să intrăm atunci.

Pentru aproape un deceniu, România a părut că progresează şi că face eforturi sincere de a combate corupţia şi de a instaura un stat de drept bazat pe independenţa justiţiei. Investitorii au prins ceva încredere. Împrumuturile erau accesibile la rate mici ale dobânzilor (astăzi, datoria externă a crescut enorm şi ne împrumutăm din ce în ce mai scump, creditorii simt primii slăbiciunea debitorului). Prestaţia cel puţin formală a guvernanţilor a fost în sensul respectării valorilor fundamentale, normelor şi practicilor Uniunii Europene. Erau voci în lume care dădeau România ca exemplu, cel puţin în comparaţie cu regimurile iliberale de la Varşovia şi Budapesta. Dar, din ianuarie 2017, odată cu Ordonanţa 13, a devenit evident că noua putere instalată la Bucureşti, PSD-ALDE, are ca obiectiv principal salvarea corupţilor şi penalilor (marea majoritate din ograda proprie), indiferent de preţul care urma să fie plătit de România pentru sfidarea Uniunii Europene şi a aliaţilor occidentali.

Supliciul României în Era PSD-ALDE este însă abia la început. Este evident pentru cei atenţi că puterea de la Bucureşti forţează cu disperare modificarea legilor Justiţiei, Codurilor Penale şi slăbirea DNA în lunile premergătoare preluării Preşedinţiei Consiliului UE. Majoritatea parlamentară PSD-ALDE doreşte să termine înainte de 1 ianuarie 2018 treaba murdară pe care a început-o în ianuarie 2017, cu speranţa că nu va avea lumea în stradă şi dispute interne dramatice chiar în timpul Preşedinţiei române. Ar prefera, desigur, să pară atunci că guvernarea se dedică unor tematici europene elevate iar lucrurile acestea murdare să fie undeva în urmă, uitate atât pe plan intern cât şi extern. Dar nu va fi deloc aşa. Momentul maxim al ciocnirii interne va fi exact în timpul Preşedinţiei române a Consiliului UE (coşmarul PSD-ALDE şi al lui Juncker, se pare), oamenii vor fi în stradă cerând demisia guvernanţilor şi a liderilor Parlamentului, societatea civilă luptând pentru a-şi apăra valorile şi achiziţiile din ultimul deceniu, plus campania electorală pentru Parlamentul European şi precampania din anul alegerilor prezidenţiale.

Din cauza agendei oculte a PSD-ALDE, aflată în plină implementare, România riscă un dezastru de imagine şi credibilitate externă exact în timpul Preşedinţiei române a Consiliului UE. Se pare că deja s-a atras atenţia de la Bruxelles asupra acestui pericol, dar lucrurile merg înainte cu toată viteza, ca Titanicul spre aisberg. Liderii PSD-ALDE au înţeles că oricum nu mai au nicio şansă la credibilitate şi susţinere europeană şi atunci sfidează complet Uniunea Europeană, pentru a-şi atinge cât mai rapid obiectivele personale şi de grup de pe agenda ocultă. Este ca o cursă contracronometru, purtată cu cinism, spre impactul frontal şi autodistrugere.

În aceste condiţii, România va rămâne, de fapt, singură. Pe hârtie înconjurată de prieteni şi aliaţi, de planuri şi politici comune iluzorii, dar în realitate singură. Izolată la periferia Occidentului, descoperită din perspectiva ameninţărilor securitare (dincolo de cuvinte frumoase şi planuri de aducere de trupe de la mare distanţă, aici nu există, de fapt, şi nu va exista curând o forţă militară capabilă să apere efectiv teritoriul României), membră într-un NATO şi o UE care vorbesc continuu despre bani şi restructurare, cu relaţii bilaterale slabe, cu investiţii externe şi interne care scad de la o lună la alta şi cu dobânzi la împrumuturile internaţionale care cresc accelerat, fără şanse serioase de a adera la Zona Euro, cu o justiţie timorată de reuşita aparentă a asaltului politic al PSD-ALDE, cu infractori eliberaţi şi corupţi scăpaţi de emoţii, neiubită nici peste Atlantic, de o Americă preocupată de marele ei război politic intern, nici dincoace, în Franţa sau Germania, care ne ştiu mult mai bine „mirosurile”, România ar trebui să îşi privească cu îngrijorare dar nu cu resemnare viitorul.

În fine, ce ar mai putea face România în aceste condiţii? Câteva lucuri simple în teorie dar dificil de pus în practică. Să oprească asaltul PSD-ALDE asupra independenţei justiţiei, administraţiei, presei şi zonelor încă autonome (spaţiul universitar, cultural, societatea civilă etc.). Să reziste încă doi ani, fără compromisuri majore şi regrese ale statului de drept şi credibilităţii externe. Să lupte cu toate mijloacele, actorii şi pârghiile de acţiune posibile, din interior şi din exterior. Cu utilizarea la maxim a resurselor de credibilitate, inspiraţie, demnitate, curaj şi acţiune ale Preşedintelui, atâtea câte sunt, într-un moment în care nu mai există altă instituţie politică în picioare. Să pregătească urgent un proiect politic credibil al opoziţiei, capabil să deconecteze în 2020 PSD-ALDE de la putere. Să fie pregătită pentru o guvernare decentă şi reparatorie, începând din ianuarie 2021, care să readucă ţara pe traiectoria europeană şi a politicilor economico-sociale sustenabile. Să îşi refacă sistemul putred de partide, prin activarea unor partide politice cu suflu nou şi, poate, prin însănătoşirea celor vechi, deşi acestea par deja „mâncate” de metastazele mediocrităţii şi oportunismului. Să se ocupe neîntârziat de educaţia generaţiei care vine (semnalele privind calitatea educaţiei şi pregătirii tinerilor nu sunt deloc încurajatoare, în şcoli şi universităţi), în spiritul unor valori şi criterii de performanţă care să ne menţină în Occident, nu să ne scoată iarăşi în acea periferie subdezvoltată, rudimentară, coruptă şi prost văzută de la marginea lumii civilizate, din care, de fapt, tocmai ce părea că ieşisem, ca dintr-o pădure nepătrunsă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro