Dreptul de a refuza proceduri sau manopere medicale

Proclamaţia de la Teheran (1) atrage atenţia asupra caracterului dualist al recentelor descoperiri ştiinţifice şi a avansului tehnologic, în special în biomedicină care, pe de o parte, deschid vaste orizonturi de progres economic, social şi cultural, iar pe de altă parte, pot periclita drepturile şi libertăţile individuale, necesitând o continuă atenţie pentru menţinerea legislației în pas cu progresul ştiinţific.

În acest context, dreptul individual de a refuza un tratament sau o manoperă medicală este mai actual ca oricând. Pentru a analiza în ce măsură acest drept se bucură de protecţie, să definim mai întâi conceptele de tratament medical şi manoperă medicală. Vom înţelege astfel prin tratament medical orice intervenţie în sens larg, care este menită să conducă fie la prevenirea, fie la vindecarea unei boli sau a unei stări care afectează sănătatea unei persoane, iar prin manoperă medicală vom înţelege orice intervenţie asupra unui individ, executată de personal medical calificat, în scopul diagnosticării unei boli, sau a stabilirii potenţialităţii existenţei unei boli în viitor sau în general pentru menținerea vieții unei persoane (de exemplu, hrănirea artificială, intubarea, etc.).

Se desprinde din definițiile anterior formulate calitatea de pacient a individului despre ale cărui drepturi şi libertăţi ne întreabăm în ce măsură sunt protejate. Drepturile pacientului au apărut după al doilea război mondial, în contextul abuzurilor medicale desfăşurate de către regimul nazist şi au fost pentru prima oară explicate ca atare, deşi într-o formă mai degrabă simbolică, de declaraţiile Tribunalului de la Nürnberg.

Totuşi, referinţele sunt strict legate de existenţa unui consimţământ informat, în situaţia supunerii unei persoane unui experiment ştiinţific sau medical. Ulterior, aceste drepturi ale pacienţilor, grefate pe principiile majore de etică dezvoltate de organizaţii internaţionale, au fost preluate în tratate internaţionale şi regionale, precum şi în norme cu caracter de recomandare. În acest fel, obligaţiile medicilor au fost dublate de drepturile corelative ale pacienţilor, punându-se capăt unui partenalism medical asbolut, specific profesiei încă din Evul Mediu.

Drepturile pacienților au la bază două drepturi fundamentale: dreptul la îngrijire medicală şi dreptul la auto-determinare. Primul presupune existenţa unei obligaţii corelative din partea statului de a asigura existenţa unui sistem de sănătate, inclusiv din punct de vedere financiar, a regulilor după care acesta funcţionează, precum şi a personalului calificat. Totodată, dreptul la îngrijire medicală presupune accesul egal la serviciile de sănătate, cu alte cuvinte, interzicerea discriminării, după criteriile consemnate în legislaţia internaţională şi europeană de protecţie a drepturilor omului.

Unii autori sunt de părere că nu există un drept la sănătate, întrucât aceasta nu este o noţiune obiectivă, iar nefiind o noţiune ale cărei limite să poată fi stabilite în mod obiectiv, nu ar putea constitui, în sine, obiectul unui drept (2), iar alții consideră că nici dreptul la îngrijire medicală nu poate fi considerat un drept al omului (3). Însă majorittaea înclină spre a recunoaște un drept la îngrijirea sănătății (nu la sănătate), ca fiind un drept al omului.

Dreptul la auto-determinare, chiar dacă nu este prevăzut ca atare în legislaţia internaţională sau europeană, derivă dintr-o multitudine de drepturi fundamentale, având aspecte diferite, în funcţie de interferenţa cu fiecare dintre acestea (4). Astfel, în contextul dreptului la viaţă, dreptul la auto-determinare aduce în discuţie chestiunile avortului şi ale eutanasiei, ambele având o puternică caracteristică de alegere individuală.

În contextul dreptului la integritate fizică şi psihică, dreptul la auto-determinare oferă posibilitatea refuzului unui tratament, chiar dacă acest refuz poate fi fatal individului sau poate justifica auto-aplicarea unor tratamente periculoase sau degradante. În contextul dreptului la viaţa privată, auto-determinarea este echivalentă cu dreptul fiecăruia de a alege ce să facă cu propriul corp şi ce alegeri să facă referitor la modul de desfăşurare a vieţii sale.

Faţă de toate aceste aspecte ale libertăţii individuale, este evident că orice tratament, examinare, manoperă medicală sau experiment poate constitui o încălcare a autonomiei individului şi a dreptului său la auto-determinare. În absenţa unor restricții prevăzute de lege şi proporţionale cu scopul legitim urmărit, orice tratament, manoperă medicală sau experiment, poate fi efectuat numai după obţinerea consimţământului informat şi liber al pacientului.

Dreptul de a refuza un tratament sau o manoperă medicală apare expres doar în art. 7 din Pactul international privind drepturile civile si politice, cu referire la experimente medicale (adică efectuate în scop de identificare sau prevenire a unei boli) sau ştiinţifice, când se urmăreşte obţinerea unor date ştiinţifice.

De exemplu, un experiment medical poate fi administrarea unui tratament medicamentos experimental menit să amelioreze sau să vindece o anumită boală, în timp ce experimentele efectuate de medicii nazişti cu privire la temperatura de îngheţ a sângelui uman, sunt experimente ştiinţifice (lipsite de etică, dar științifice), iar nu medicale. Acest drept se regăseşte şi sub umbrela art. 8 CEDO, cel puţin în dimensiunea sa jurisprudenţială.

Cine este beneficiarul acestui drept?

Orice persoană este beneficiara acestui drept, cât timp poate exprima un consimţământ valabil (adică nu este minor sau incapabil) ori nu se află într-o stare de deteriorare sau pierdere a cunoştiinţei care-l lipseşte de posibilitatea de a comunica, în orice fel, cu personalul medical. Pentru persoanele lipsite de capacitate, regulile generale existente la nivel naţional sunt aplicabile şi în aceste cazuri.

Probleme juridice pot exista în situaţiile în care o persoană este în stare de inconştienţă şi nu-și mai poate comunica alegerile. În aceste situaţii, dacă nu este posibilă stabilirea unei căi de comunicare, chiar şi non-verbale, coerente (de exemplu, prin clipit sau orice altă manifestare exterioară), se va apela la decizia membrilor familiei, a reprezentantului legal dacă există, a medicului curant sau a unui comitet de etică local sau naţional, după caz.

În toate cazurile, trebuie respectat dreptul pacientului de a decide asupra propriului corp, dacă şi-a exprimat anterior voinţa printr-un act expres, de preferinţă autorizat sub o formă acceptabilă în statul respectiv, atât cu privire la eventuala obstinență terapeutică, cât şi cu privire la refuzul reanimării.

Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA & Asociaţii.

Note

1. Proclamată cu ocazia Conferinței Internationale de Drepturile Omului a O.N.U., la Teheran, la 13 mai 1968.

2. H.D.C. Roscam Abbing, International Organizations in Europe and the Right to Health Care, Kluwer, Deventer, 1979, p. 105.

3. Philip Barlow, Health care is not a human right, British Medical, Journal, v. 319, 31.07.1999, p. 319, pp. 319-321.

4. Aart Hendriks, Manfred Nowak, Western European case-study: The impact of advanced methods of medical treatment on human rights, United Nations University website, https://unu.edu, captură din 22.02.2019.