Dreptul la viață vs. dreptul la liberă circulație

Actualul context global, generat de răspândirea COVID-19, ne oferă ocazia de a reflecta asupra noțiunii de drepturi și libertăți fundamentale, un bun prilej ca, în urma unei introspecții, să înțelegem, măcar în parte, structura internă (în sensul valorilor pe care le protejează) a celui care este deținătorul suprem al acestora: omul.

Asistăm actualmente la conturarea dihotomiei dreptul la viață vs. dreptul la liberă circulație (cu implicații serioase al acestuia din urmă pentru cel dintâi, dreptul la liberă circulație fiind o componentă a dreptului la viață în sens larg, cele două aflându-se într-o relație întreg-parte). Avem, așadar, pe de o parte, opinia conform căreia dreptul la viață primează în raport cu dreptul la liberă circulație și că, pentru a proteja viețile persoanelor vulnerabile, avem datoria cu toții să adoptăm măsura izolării. La polul opus, există opinia conform căreia niciun drept nu poate fi restrâns în virtutea protejării altui drept și că o măsură ce presupune izolarea este disproporționată față de riscuri/pierderi.

Pentru a înțelege mai bine unde ne poziționăm, propun trecerea în revistă a opticii unor iluștri gânditori care au reflectat înaintea noastră atât asupra orânduirii statului, dar mai ales asupra orânduirii interioare a omului.

Utilitarismul – Jeremy Bentham, figură marcantă în dezvoltarea inițială a utilitarismului, susține că moralitatea se învârte în jurul fericirii definite ca prezența plăcerii și absența durerii, unde doar intensitatea, durata, certitudinea, proximitatea și numărul persoanelor asupra cărora se extinde contează. De esența utilitarismului este deopotrivă convingerea că maniera corectă de a proceda este aceea în care facem o balanță a beneficiilor și pierderilor, iar dacă suma avantajelor este mai mare decât cea a dezavantajelor, atunci avem soluția problemei (în alte cuvinte, dacă majoritatea este mulțumită, minoritatea niciodată nu va mai conta).

Un adept al utilitarismului ar susține că numărul persoanelor decedate ca urmare a infectării cu COVID-19 este încă mic prin raportare la populația globală, astfel încât restricționarea plăcerilor celorlalți „pentru cei puțini” este nejustificată. În acest sens, merită menționat că principala critică împotriva utilitarismului a fost dintotdeauna aceea că oferă o perspectivă dură, inumană asupra vieții și, mai ales, că plasează pe aceeași scară plăcerile cu valorile, fără nicio deosebire între acestea, toate fiind privite ca având importanță egală. J.S.Mill, a încercat mai târziu să umanizeze soluția propusă de Bentham, dar numai prin a adăuga elemente exterioare utilitarismului, relative chiar la respectarea demnității fiecărui individ.

Liberalismul- Un liberal din epoca contemporană, Robert Nozick, ar respinge orice intruziune din partea statului care nu are legătură cu asigurarea executării contractelor și protejarea cetățenilor împotriva forței, furtului și fraudei. Robert Nozick propune un stat minimalist, în care fiecare cetățean decide pentru sine, orice formă de paternalism din partea statului fiind absolut exclusă. Chiar și într-un stat cu puteri restrânse, este limpede, însă, că nici măcar un adept al liberalismului nu ar permite depășirea graniței drepturilor și libertăților proprii prin invadarea drepturilor celorlalți, ci ar admite că libertatea noastră nu este, nu poate fi și nici nu este de dorit să fie, nelimitată.

John Locke, considerat părintele liberalismului, susține că orice persoană sau grup minoritar de persoane care încalcă legea edictată de un legiuitor legitim declanșează ceea ce numește “stare de război” atât cu însuși legiuitorul, cât și cu agenții statului chemați să aplice normele adoptate de reprezentanții cetățenilor. Dar Locke consideră că starea de război poate fi declanșată chiar de legiuitor, în măsura în care acesta își depășește puterea cu care a fost învestit și stabilește norme arbitrare, contrare voinței majorității. Așadar, pentru a testa ceea ce este legitim din perspectiva lui J. Locke, ar trebui să verificăm un singur lucru: voința majorității, exprimată direct sau prin reprezentații aleși printr-o procedură corectă, neviciată. Locke pune accentul pe ideea de consimțământ, astfel că, deși liberal, recunoaște că odată ce am acceptat să facem parte dintr-o societate, părerea majorității transpusă în legi transparente, aplicate în mod egal pentru toți cetățenii, trebuie respectată. Pentru contextul actual, ar trebui, deci, să verificăm care este voința majoritară a cetățenilor, întrucât odată ce statul depășește puterea cu care a fost învestit și acționează contrar voinței și intereselor majorității, își pierde, în realitate, legitimitatea.

Kantianismul- Optica lui Immanuel Kant, filozof cu o viziune complexă și inedită chiar și asupra noțiunii de „libertate”, este, probabil, odată înțeleasă, cea mai profundă perspectivă asupra omenirii pe care o definește ca pe valoarea supremă a lumii, rațiunea umană fiind nucleul tuturor virtuților, având per se o valoare intrinsecă incomensurabilă.

Spre deosebire de ceea ce în mod uzual înțelegem prin noțiunea de „libertate” (mai precis, că putem acționa cum dorim fără restricții), Kant vorbește despre libertate ca despre alegerea pe care o facem în lipsa oricăror dorințe personale, instincte, impulsuri, despre acțiunea guvernată exclusiv de rațiune. Această rațiune este comună tuturor oamenilor, astfel că, aplicată pur (a priori) și în lipsa oricăror interese personale, ar genera același mod de acțiune din partea oricărei persoane.

Mai departe, Kant vorbește despre un mod de acțiune guvernat de un simț al datoriei, iar prima dintre îndatoririle pe care le avem este chiar protejarea vieții proprii și a celorlalți. Testul pe care Kant îl propune pentru a stabili dacă acționăm corect este acela prin care trebuie să identificăm principiul care stă la baza acțiunii noastre și să verificăm dacă modul nostru de acțiunea ar putea fi (și ne-am dori să fie) stabilit ca lege universală. Transpus la situația curentă, Kant ar susține că avem datoria de a proteja viețile celor vulnerabili pentru că orice viață contează, că demnitatea umană este de neprețuit și că a întoarce spatele celor slabi într-o anumită situație nu poate fi conceput de rațiune ca un principiu care să funcționeze universal (prin prisma faptului că oricare dintre noi, ne vom dori, la un moment dat, să fim protejați, să nu fim neglijați doar pentru că facem parte dintr-o minoritate), nu din cauza consecințelor care ar decurge dintr-o astfel de regulă universală, ci pentru că o astfel de lege s-ar autoinvalida.

Conchid prin a-mi exprima respectul pentru rațiunea umană care a decis la unison să își protejeze semenii, să nu facă abstracție de o problemă care, cel puțin aparent, nu i-ar fi afectat în mod direct.

Este limpede că înainte de orice măsură impusă de stat, fiecare om la nivel individual a luat decizia de a acționa prudent, cu empatie și aplecare reală asupra vieții celorlalți.